Ce rost sa aiba toate cele ale cotidianului si ale lumii pentru cel care are vulturii cei cu doua capete pe umeri, iar acestia isi scutura coroanele cu nerv si fornait orgolios, cel caruia ii zangane sabiile la cingatoare si in somn, care sta ades in genunchi in noroiul unui Imperiu ce nu isi afla marginile,dar nici sensul, pt ca ii lipseste miezul? Un Imperiu ca o Piramida, care sens nu are daca nu sfirseste in Divinitate. Isi afla Divinitatea in fiecare picatura de ploaie ce inmoaie noroiul in care genunchii i se pleaca, in fiecare arbore ce inmugureste tomnatec sub razele ruginite ale vapailor amurgului, in fiecare minz care necheaza departe si in fiecare ochi care clipeste trist de sub pleoapa padurii, in fiece rugaciune a miinilor si in fiece spovedanie a sufletului, in fiecare speranta ce infloreste in ceilalti cind ii imbraca in iubirea lui…in fiecare tradare ce ii secatuieste chipul inimii. Caci voia Domnului toate sunt.
Dar ceea ce ramine e un Imperiu gol de sens, pentru ca ii lipseste miezul si sensul….ii lipseste mostenitorul…poate singurul Imparat adevarat.
Si nu mai ramine decit muzica unui desert ce sta, fertil, sa nasca oaza dupa oaza…tocmai pentru a-si pastra definitia, atractia si puterea. O muzica ce dizolva fiinte si imprejurari, privind spre viitoare posibile coagulari in noi imagini, in noi generatii si in noi tresariri….
Iar la orizont, sta si adasta cel pe care Imperiul il stie de stapin….
In afara acestuia, ce rost sa aiba toate?!
„Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte./ Nu e nimic şi totuşi e/O sete care-l soarbe/ E un adînc asemene/ Uitării celei oarbe”
O intrebare buna!
Cea de la sfarsit!
Si, daca o pui real si nu retoric, devine foarte, dar FOARTE interesanta!
Cat despre prima intrebare si restul textului, la fel de retorice si poetice (in toate sensurile, bune si rele), evermore ti-a dat raspunsul (desi nu stiu de ce am tendinta in momentul asta particular sa inteleg putin diferit si cam „literalmente” fragmentul asta „luceaferian”).
Revenind la intrebarea buna. Insista cu adevarat pe ea si multe vei afla dar si multe si felurite dureri vei trai! Nimic din ce ai trait pana acum nu va mai fi la fel, in bine si in rau! Oricum, nu-ti fie teama: cine nu poate sa si-o puna cu adevarat si sa suporte consecintele, nu trece pragul ei si nu pateste nimic! Bineinteles, nu stiu ce se intampla daca poti sa ti-o pui si nu o faci! E posibil ca nimic senzational (sau nu?)…
Nici retorice, nici poetice… 🙂
ce rost sa aiba raspunsurile care exista chiar inainte de a fi puse intrebarile? acelea care nu se vorbesc, ci se simt, se stiu? aparent, niciunul….si totusi…
Nu stiu daca am mai spus-o dar si daca am facut-o, merita s-o reamintesc: existenta omului urmeaza rezultanta dorintelor personale profunde (profund in sens structural, nu calitativ). In spatiul Hilbert al relationarii cu ceilalti, cu Universul si cu Divinitatea.
De asemenea putem primi sau refuza darurile care ni se fac. Din partea vietii, oamenilor, Divinitatii. Si putem oferi la randul nostru daruri care sunt sau nu primite.
Binele si raul pe care le facem au doua valente: una legata de viziunea noastra asupra raului si binelui si a doua legata de Rost si Sens, adica de Divinitate. Prima valenta o intelegem, a doua POATE o vom intelege vreodata.
Am mai spus-o si in alt mesaj, nu mai stiu cand: am incercat sa sugerez viziuni, intelegeri si simtiri alternative.
Si nu stiu daca trebuie sa ma bucur sa te vad asa de puternic sau sa ma intristez ca te vad asa de puternic?! De simtit le simt pe amandoua!
Inauntrul puterii, bucuria se suprapune pina la a se confunda cu tristetea.Dar probabil ca, cu cit mai puternic, cu atit mai trist…spre bucuria deseori naiva a celorlalti.
De ce atitea intrebari retorice in spatele unui om a carui putere interioara nu are nevoie de cuvinte ca sa se manifeste..?
Pt ca doar cine stie,cunoaste… 🙂
Acesta ne e rostul ca oameni…sa deslusim sensul…