Sonetul CCV
Stiu si-o voiesc; aceasta mi-e ultima viata…
Nu mai renasc de-acuma, caci, iata, te-am gasit.
Deschizi eternitatea: în pacea ei mareata
Se-ncheie ratacirea-mi c-un glorios sfârsit…
Sunt mai batrân ca moartea; nascut mai înainte
Ca stricatoarea-i umbra sa fi intrat în lume.
Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,
În rând cu Archetipii fara de veac, nici nume…
Da-mi mâna, nu-i nevoie de aripi… O-mbratisare:
Misterioasa carne se face duh în noi;
De dincolo de ceruri se-ntinde-o asteptare,
Perechea cea pierduta sa vie înapoi…
Ce astri, sus, acolo, cad jertfa împlinirii,
Junghiati pentru ospatul de foc al regasirii?
Vasile Voiculescu
Sonetul CLXXXV
Nu mai hulesc, iubite, aceasta trista tara,
Nici lumea rea si strâmta în care te-ai nascut,
Cum nu urasc tarâna vulgara si avara
Din care pomul mândru zbucni, neîncaput…
Ci lupt s-o scap de viermii ce rod la radacina,
O-nobilez cu soiul unor fiinte noi.
Îti zamislesc amante cu suflet de lumina,
Îti plasmuiesc soti vrednici din ideali eroi…
Turnate din iubire– titanice modele–
Am stors în ele sucul a sute de vieti,
Traiesc în veci. Tu însa, mult mai presus ca ele,
Întreci aceste-nalte vortuti si frumuseti.
E oastea ideala, trimisa-n sârg de mine
Sa ia Eternitatea cu-asalt si pentru tine.
Vasile Voiculescu
Sonetul CCXXV
Vei sti si tu ca plânsul adesea e o roua
Ce cade milostiva pe sufletul uscat:
Ea, adunând tot cerul într-o bobita noua,
Ţi-adapa radacina c-un tel de mult uitat.
O lacrima curata e geniul iubirii:
Pe doborâti ridica din iaduri izbaviti…
Doar una sa-ti lucesca în zarile privirii,
si vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziti.
Ni se fagaduieste sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am sa ma fac acolo daca ne va desparte,
Fara de-aceasta mana cu care ma hranesc?
De nu vei fi cu mine, suflarea-mi sa te strânga,
Învat eternitatea cu hohote sa plânga!
Vasile Voiculescu
„Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazar la auzul duioaselor porunci,
Oricând si de oriunde ma vei striga pe nume,
Chiar de-as zacea în groapa cu lespedea pe mine,
Tot m-as scula din moarte ca sa alerg spre tine!”
Vasile Voiculescu – Sonetul CLXXXIII
„Dar cine viers si suflet acum sã-mi împrumute
Dacã-mi lipsesti tu, însãsi esenta a minunii ?
Ah, inima si coarde-mi sînt deopotrivã mute…”
Sonetul CLXIII
„C-un vers ţi-aşez icoana în piscuri de milenii;
Vânez eternitatea să ţi-o-mpletesc în laţul
Cununii pentru fruntea răspântie de genii…
N-ajunge o viaţă? A mea prin tine creşte;
Mi-e o viaţă clipa în care mă priveşti,
Belşug de nemurire surâsu-ţi dăruieşte,
Iubirea-mi leonină numai cu ea hrăneşti:
Durere, soartă, moarte sunt partea celorlalţi,
Deasupra lor, prin mine, transcenzi şi te înalţi.”
Sonetul CCII