Fiului meu

100. Altfel.

In 100 de ani de Romanie ceva mai mica azi decat aia de acum 100 de ani…se intimpla ca tara asta n-a reusit nicicum sa scape de WC-ul din fundul curtii drept fanion national, intra in al doilea secol de existenta (tara tinara,deci) cu o Educatie definitiv oloaga, cu o Sanatate ciuruita si zdrentuita, cu o Justitie care isi cauta inca definitia, cu poporul insusi care de prea multi ani isi cauta scaparea dincolo de granite, cu Finantele varza, in ansamblu cu un Stat slabit, dezorientat, neconcludent. Spunea cineva ca, in anii comunismului, Romania s-a aflat sub ocupatie si teroare romaneasca si ca Revolutia a fost speranta de eliberare. E trist, pentru ca dincolo de orice festivism desantat si „obligatoriu” in acest political correctness ce distruge mintile lumii civilizate, realitatea te musca de picior, de ochi, de urechi si de suflet in fiecare zi, precum un caine turbat pe care – desi e al tau in teorie – il simti dusman si care si el, la randu-i, te dusmaneste. Oricat de teatrali am fi, orice serbari si hore am intinde, orice fiare inutile vopsite fioros am aranja pentru parada militara, daca strangem ochii pentru a evita realitatea din noi, dintre noi si din tara – suntem prosti. La fel de prosti ca si clasa politica a Romaniei care a permis acum 100 de ani ca 9% din populatia tarii, majoritar barbati tineri,adica cea mai buna forta economica, productiva si reproductiva a tarii, sa piara – doar pt ca politicienii Romaniei erau foarte prosti si foarte corupti.
 
Sper ca Romania sa nu aiba termen de expirare,sa nu fie doar un produs geopolitic pe raftul istoriei si al intereselor marilor puteri. Pentru ca la cum arata acum nu este in nici un caz apetisanta.
 
Dar, de dragul copiilor nostri si din iubire pentru cei care au fost aici inaintea noastra si care, in naivitatea lor sfanta au crezut in viitorul lor care este prezentul nostru, sper ca asta sa fie doar prima suta din mia de ani ce vine.
 
La multi ani ALTFEL, Romania!

3 ani

3 ani huzurind prin Imperiu. Rizind zi de zi, crescind in joc, cu toata seriozitatea posibila. Impingind magicul mai departe, pas cu pas….in directii doar de el stiute si de Cel de Sus. Incepind deja sa arate, fulgurant, dezvaluiri de-o secunda ale celui ce este, cu adevarat. Dezvaluindu-ma pe mine mie, in acelasi timp. Certificind adevarul peren ca toate trec, copiii cresc. Si e ceea ce ramine, cu adevarat: viata venita din viata in viata vietii… The rest is nothing…

La Multi Ani, Imparate!

 

P.S. Desigur, am primit azi mailuri si telefoane care mi-au bucurat inima, cu urari pentru el. Cele mai frumoase au fost acestea si nu pot sa nu le trec si aici 🙂

Sa fie sanatos si sa aibă parte de tot ce este mai bun pentru el, adica de tine.

si

macar sa it pot spune LA MULTI ANI, cat mai luminosi si in pace,
pentru Teodor…

…..sau, de fapt…pt Teodor-Marian….:)

Fiului meu…partea a patra

„Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazar la auzul duioaselor porunci,
Oricând si de oriunde ma vei striga pe nume,
Chiar de-as zacea în groapa cu lespedea pe mine,
Tot m-as scula din moarte ca sa alerg spre tine!”

Vasile Voiculescu – Sonetul CLXXXIII

„Dar cine viers si suflet acum sã-mi împrumute
Dacã-mi lipsesti tu, însãsi esenta a minunii ?
Ah, inima si coarde-mi sînt deopotrivã mute…”

Sonetul CLXIII

„C-un vers ţi-aşez icoana în piscuri de milenii;
Vânez eternitatea să ţi-o-mpletesc în laţul
Cununii pentru fruntea răspântie de geniii…
N-ajunge o viaţă? A mea prin tine creşte;
Mi-e o viaţă clipa în care mă priveşti,
Belşug de nemurire surâsu-ţi dăruieşte,
Iubirea-mi leonină numai cu ea hrăneşti:
Durere, soartă, moarte sunt partea celorlalţi,
Deasupra lor, prin mine, transcenzi şi te înalţi.”

Sonetul CCII

Fiului meu…prima parte

Sonetul CCV

Stiu si-o voiesc; aceasta mi-e ultima viata…

Nu mai renasc de-acuma, caci, iata, te-am gasit.

Deschizi eternitatea: în pacea ei mareata

Se-ncheie ratacirea-mi c-un glorios sfârsit…

Sunt mai batrân ca moartea; nascut mai înainte

Ca stricatoarea-i umbra sa fi intrat în lume.

Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,

În rând cu Archetipii fara de veac, nici nume…

Da-mi mâna, nu-i nevoie de aripi… O-mbratisare:

Misterioasa carne se face duh în noi;

De dincolo de ceruri se-ntinde-o asteptare,

Perechea cea pierduta sa vie înapoi…

Ce astri, sus, acolo, cad jertfa împlinirii,

Junghiati pentru ospatul de foc al regasirii?

Vasile Voiculescu