Cu fiecare Pasti parca si mai mult mi se arata un alt sens: acela al nevredniciei. Parca nimic altceva din intreg parcursul unui an crestin nu pune atat de acut reflectorul exterior si interior pe nevrednicia de a fi/a deveni crestin, de a urca spre lumina Fiului Omului. Daca nu ar fi speranta perpetua, ar deveni mai degraba dezamagire. Care ea in sine devine pacat si punct de start al caderii. Cadere chestionabila in genere si cu adevarat indezirabila odata cu fiecare Pasti, atunci cand orientarea spre orice forma de exterior imaginabila e bine sa fie suspendata sau macar minimizata. Pentru ca drumul spre Cruce este, inainte de orice, o oglinda formidabila pentru orice botezat intru crestinism.
Ramane insa, deasupra a orice, bucuria misterioasa ca, pina si pentru un nevrednic, HRISTOS A INVIAT!