In Biblie, Facerea (Geneza) – Capitolul 1 arata inceputurile a tot si a toate in viziunea cosmogonica crestina. Inceputurile acestea abunda de “Şi a ZIS Dumnezeu”, “a NUMIT Dumnezeu”, “a BINECUVANTAT Dumnezeu”, implinind omul prin “Şi a ZIS Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”.
Dumnezeu a creat lumea prin ZICERE. Dumnezeu a creat omul prin ZICERE. Prin a spune. Prin comunicare divina. A creat un om destinat si el sa comunice, dupa chipul si asemanarea Creatorului sau.
Omul aflat in suferinta fizica si psihica il numim pacient. Omul chemat sa aline, sa vindece suferinta primului il numim medic. Lantul si legamantul dintre cei doi este in primul rand comunicarea. Despre cele bune si despre cele rele. Despre venirea in lumea aceasta, despre raminerea in ea si despre plecarea inspre lumi presupus mai bune.
Subiectul comunicarii in medicina este atat de amplu,incat poate acoperi lejer mai multe teze de doctorat. Pentru ca, in primul rand, acopera foarte multe paliere atat intre cei doi poli esentiali (medicul si pacientul), dar si intre medic si familia pacientului, intre medic si medic, intre medic si subordonati sau superiori, intre medicina si administratie, intre medic si organizatiile profesionale, intre medic si organele statului (adesea represive), intre medic si presa si, extrem de important – comunicarea dintre medic si el insusi.
Totusi, cred ca de interes maxim pentru Dvs este segmental comunicarii medic-pacient. Din pacate, se delimiteaza prea adesea doar aceasta portiune de restul celor amintite mai sus. Ca si cum punctul nodal al tuturor ramurilor mentionate deja, MEDICUL, ar putea fi scos din calcul, din efortul complex al comunicarii multiplanare si din esenta propriei fiinte si profesii.
Asadar…ANAMNESIS. Sau Miturile Reamintirii, cum le-ar numi Platon in ale sale “Dialoguri”. Cu asta incepe relatia medic-pacient. Cu apelul la reamintire, la transferul acestora dinspre pacient spre vindecator prin poveste. Care poate fi simpla sau complexa, care poate fi spusa o singura data sau de zeci de ori. Pacientul se povesteste pe sine, dimpreuna cu suferinta lui, reala intru totul sau mixta – parte reala, parte imaginara, dupa caz. Care poveste poate fi consistenta sau variabila de la un moment la altul, care poate fi sincera sau interesata, mimata, fabulatie. La celalalt capat al podului comunicarii sta medicul, care trebuie sa iasa pentru un timp din propria poveste a vietii sale si a devina focusat pe naratiunea libera sau incorsetata ce se tese in fata ochilor si urechilor sale….deopotriva prin cuvinte, gesturi, mimica, semne ale trupului pacientului etc. Sa cearna si a discearna, sa puna zagaz sau sa ajute fluxul anamnezei acolo unde este prea sarac pentru a fi de folos. Si sa integreze totul, prin imensul filtru al experientei proprii si al stiintei de carte, intru distilarea a ceea ce cauta si el, dar si pacientul: diagnosticul.
Daca exista bariere?! O….adeseori ai impresia ca totul este o mare bariera in acest dans al dialogului, al ANAMNESIS-ului. Pentru ca prea adesea pacientii nu isi pot exprima suferintele, cauzele, timpul de la aparitie, comorbiditatile, stilul de viata, istoria medicala, s.am.d. Din ce in ce mai des nu se pot exprima coerent, din ce in ce mai des au capacitati limitate sau precare de intelegere a unui dialog minimal congruent cu o cauza medicala, din ce in ce mai des nu stiu sa citeasca sau nu stiu sa scrie sau chiar nu stiu sa se semneze. Frecventa situatiilor in care arta medicala este bruscata, agresata de comportamente care flutura singular steagul drepturilor absolute in raport cu medicul si decreteaza absenta oricaror obligatii, incepand cu cele de bun-simt uzual si terminand cu cele legale. Moment in care benevolenta este suspendata, iar canalul de comunicare devine foarte ingust si eminamente tehnic, atunci cand nu se inchide complet….
Presiune. Acesta cred ca este cuvantul cheie care domina aspectul comunicarii in lumea medicala de astazi. Presiunea pacientilor, presiunea familiei acestora, presiunea timpului, presiunea sistemului medical in sine (disfunctionalitati, birocratie, management deficitar etc), presiunea constrangerilor financiare si a lipsurilor din spitale, presiunea mass-media, presiunile administrative si politice, presiunea schimbarilor rapide in “knowledge base”-ul stiintific medical si in cel tehnologic s.a.m.d. Ori, relaţia medic-pacient reprezintă cadrul în care se desfăşoară actul terapeutic. Poate fi considerată ca o relaţie: Socială, Psihologică, Culturală. Firul rosu al acestei relatii il reprezinta comunicarea pluridimensionala, in permanenta dinamica supusa, cum am spus presiunii. Aceasta este ecuatia pragmatica din care medicul trebuie sa extraga, la final, beneficiul pacientului: deopotriva fizic, psihic, social (reintegrarea socio-economica este una din tintele zilnice ale medicinei).
Vesti bune poate da oricine, pina si un politician roman poate face asta. Insa vestile proaste le dau doar medicii: vestea de boala grava, de evolutie/prognostic negativ, de moarte…pentru ca spitalul este SINGURA institutie in care se moare. Este provocarea majora a medicului tinar, abia intrat in malaxorul granitei dintre viata si moarte. Acolo unde cuvintele trebuie alese altfel, fraza impregnata cu empatie, unde regina nu mai este ratiunea, ci emotia stupefactia, anxietatea, lacrima. Psihologii lumii au dezvoltat altgoritmi si proceduri pentru transmiterea vestilor proaste (exemplu: SPIKE), insa aproape de fiecare data e altfel. Ori, tocmai acest altfel impune medicului versatilitate,adaptabilitate pina la torsiune interioara. Totul pentru a ajuta pacientul si/sau familia acestuia sa treaca, dimpreuna cu el – punti pe care nu le mai trecusera niciodata. Si intr-un timp care, adesea, nu mai este….
O problema particulara in Romania este aceea ca poporul isi uraste vindecatorii, in marea lui majoritate. Ceea ce creaza conditii premergatoare negative comunicarii medic-pacient sau asistent medical – pacient. Un popor inclinat tulburator spre violenta conjugala sau asupra copiilor, etnii care isi rezolva conflictele cu cutitul sau cu sabia sau cu glontul astern un tablou din care cultura comunicarii lipseste bazal. De aici si reactia rezervata a corpului medical, in ansamblul lui. Medicii simt acut anomia valorica a societatii romanesti, girata si sustinuta deopotriva activ (prin vot) sau pasiv (prin lipsa oricarei implicari) de poporul pe care generatie de medici dupa generatie, il salveaza de la boala si de la moarte impotriva propriei lui dorinte.
Cu comunicare sau fara, un popor care isi uraste vindecatorii si copiii este sortit insignifiantei, daca nu cumva chiar pieirii. Loc in care se asterne doar…tacerea.