http://blog.patermihail.ro/arhive/1770
Stejari nu mai sunt…stejarii care ne invatau ce fel de trestii sa devenim…
Joi seara am aflat de la prietena mea Geo…in timp ce inca nu ajunsesem acasa, printr-un SMS care, cumva, m-a lasat paralizat: Parintele nu mai este! Brusc, culorile lumii s-au schimbat…s-a lasat tacerea in mijlocul unui Bucuresti guraliv, unul din stilpii fundamentali ai parcursului meu din ultimii 19 ani disparea…sau mai bine zis isi muta existenta intr-o alta viata si intr-o alta dimensiune. Mai bine zis: si-a incheiat prima parte a vietii, dupa cum a spus IPS Teofan. M-am clatinat serios in seara si noaptea ce au urmat, iar ziua de vineri a fost ciudata…aplecata inauntru mult peste uzual. Un stilp al vietii mele, al constiintei, un ghid, un REPER – disparuse din terestru. Cineva drag, din familia sufletului meu, plecase. Si plecase fiind in Bucuresti, fiind in spital. Plecase spre dorul ce-l arsese pe dinauntru o viata intreaga: dorul de Dumnezeu. Dor care l-a facut faclie pt atit de multi traitori in nestiinta si intuneric. Ca mine.
Am reusit sa ajung la parastasul Parintelui, de la Antim. A fost tristete si bucurie intr-una. Bucurie pt. ca acel urcat la Cer isi implinea drumul, cautarile si dorul asteptarii. Tristete pt. ca aici ii ramine locul gol, in lume. Nu voi spune nimic aici despre cele vazute si auzite la Antim, dar nu pot sa nu mentionez ca am vazut venind 4 ierarhi, dintre care 2 nu stiu daca il cunoscusera pe Parinte, foarte-foarte tineri (de undeva din tara, dar, repet: ierarhi ai BOR). A mai fost si un ierarh din sudul tarii, care se stie ca il dusmanea nespus pe Parinte, iar acesta il taxa crunt de fiecare data. A venit trimis, nu a aruncat nici o privire catre Parinte, nu scos nici un cuvint, a plecat cum a venit, rinjind dubios, cu multe intelesuri. Unul singur, in varsta si de statura scunda, a vorbit si a vorbit frumos. Singurul care la plecare s-a aplecat si a sarutat icoana de pe pieptul Parintelui si mina lui. Slujisera la Antim impreuna, 3 ani….
Va urma…
Inca mai cred…..ca cea mai mare dovada de dragoste pentru cineva este sa il lasi SA PLECE..sa accepti ideea ca trecerea Dincolo este ceea ce trebuia sa i se intample in momentul acela, si ca trairea de dincolo ii va fi mai buna..
Dar inca mai cred…ca e infiorator de greu sa accepti tu insuti sa traiesti in locul tau- asa cum ai invatat de la cel Trecut- si, cumva, in locul lui…pentru ca ti-a fost Parinte, si parintii, nu-i asa, traiesc prin copii lor…stejarii prin mladite, care, iata, la un moment dat insele trebuie sa se trezeasca direct stejari…
Dragostea nu va pieri niciodata, nici tristetea, in urma despartirii…dar puterea mostenita nu va conteni sa ne curga prin trup pana cand vom inchide ochii, la randul nostru…
Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii, iar pe tine sa te aiba in paza!
Amin !
…
Stejari vor fi pana la SFARSIT! Si mult dupa…!
prieten drag…