close

Well, latul se stringe si orizontul se arata a umbra,asa cum am scris mai demult. Trebuie sa ne apucam de treaba.Trebuie aduse trupele de peste tot acasa, antrenate altele, angajati traineri americani si israelieni, cumparate arme de ultim racnet, angajati mercenari (pt ca forta noastra de munca trebuie pastrata intacta). Odata puterea Americii cazuta sau, macar, prinsa cu totul in zone interesante (Orient,Africa,etc), avem si noi vecinii nostri dragalasi care au si ei conducatori pe a caror intelepciune n-ar trebui sa mizam (ii stim pe ai nostri),plus pretentii si „prietenii traditionale”. De iubit,sa fim lucizi ca serpii: nu ne iubeste nimeni. Ori plecam,ori luptam, ori crapam.

In ce-i priveste pe simpaticii astia care se tot prefac ca ne guverneaza,trebuie sa scapam de ei, e vremea de treburi serioase,trebuie organizata tara si pusa economia pe picioare,un razboi fara economie functionala e pierdut dinainte. Trebuie facute stocuri de calamitate si razboi cu adevarat insemnate. Reactivate toate sursele posibile de energie interna.Sistemul sanitar trebuie organizat accordingly, as well. Daca nu, ne cam ia mama naibii. Si pe noi,hai,dar avem datoria asta fata de copiii nostri.

Dar,nu-i asa?! 1% sanse e mult ca toate astea sa se faca. Si 99% sa nu se faca.

Destiny, mdeh…

Ce ma mir mereu si mereu: unde sunt analizele de oportunitate, unde sunt analistii renumitelor noastre servicii secrete? Dorm si astia sau i-au scos pe toti la pensie sau in civilie? Nu-i problema ca dorm pe bani multi, baiul e ca dorm cu capul pe viitorul tarii.

Tags : armycoming...Romaniawar

30 de comentarii

  1. La nivel superficial as putea fi de acord, DAR:

    Analistii analizeaza si produc rapoarte si recomandari.
    Politicienii decid.
    In rest, pentru cei interesati, nu pot decat sa trimit la comentariile pe care le-am avut patru topicuri mai devreme, la tema „Dictatura”.
    Si apropo, serviciile sau armata sau orice grupare de forta care ar alege sa „faca ordine” cu de la sine putere, ar duce exact la dictatura. Sau, daca doar o mica grupare din cadrul lor ar incerca sa faca asta, s-ar ajunge la paradoxuri (i)moral-(anti)spirituale ca in trilogia lui Stieg Larsson.
    Poate sunt eu cam expirat dar binele cu forta nu prea cred ca exista.
    Forta, din punctul meu de vedere, are valoare REAL pozitiva, doar in aparare si protectie si, in foarte mica masura si foarte atent dozata, in anumite etape ale educatiei. Si asta doar pentru ca reprezinta una din multele legitati biologice, hai, psiho-biologice ale vietii speciilor in acest univers.
    Evolutia spirituala poate avea loc in orice conditii si se poate sprijinii pe orice lege sau limitare/constrangere naturala cum sunt forta sau suferinta. Dar asta nu inseamna ca fara suferinta, fara constrangerile generate de forta sau alte legi naturale, nu exista evolutie spirituala. Dimpotriva, o presiune prea mare poate forta persoana umana sa se cheltuie in directii care ii pot deprecia spiritualitatea.
    Ma voi repeta si voi zice ca romanii sunt un popor dar nu o natiune (in sensul frumos al cuvantului). Drept urmare, cu sau fara armata, avem o problema mult mai mare la ordinea zilei. Despre a carei solutionare m-am mai pronuntat.
    Asa ca ma intorc la marota mea: iubirea si luciditatea sunt cei doi stalpi pe care cred din suflet ca ne putem sprijini cu adevarat.

    1. Am raspuns printre rindurile tale:

      La nivel superficial as putea fi de acord, DAR:

      Analistii analizeaza si produc rapoarte si recomandari.
      Politicienii decid.

      In aparenta. 🙂

      In rest, pentru cei interesati, nu pot decat sa trimit la comentariile pe care le-am avut patru topicuri mai devreme, la tema “Dictatura”.
      Si apropo, serviciile sau armata sau orice grupare de forta care ar alege sa “faca ordine” cu de la sine putere, ar duce exact la dictatura. Sau, daca doar o mica grupare din cadrul lor ar incerca sa faca asta, s-ar ajunge la paradoxuri (i)moral-(anti)spirituale ca in trilogia lui Stieg Larsson.

      N-am citit trilogia. 🙂

      Poate sunt eu cam expirat dar binele cu forta nu prea cred ca exista.

      Eu sustin ca exista. Rar. Dar in situatii alese, exista… Si, oricum, exista forta binelui. 😉 In plus, uneori, pur si simplu, trebuie sa faci lucrurile, cu forta sau nu, totul e sa fie in alta directie decit cea prezent-distructiva. Depinde, ca intotdeauna, de unde privesti lucrurile.

      Forta, din punctul meu de vedere, are valoare REAL pozitiva, doar in aparare si protectie

      Am zis eu altceva? 😉 Really?!

      si, in foarte mica masura si foarte atent dozata, in anumite etape ale educatiei. Si asta doar pentru ca reprezinta una din multele legitati biologice, hai, psiho-biologice ale vietii speciilor in acest univers.
      Evolutia spirituala poate avea loc in orice conditii si se poate sprijinii pe orice lege sau limitare/constrangere naturala cum sunt forta sau suferinta.

      I say again: depinde de depande. 🙂 Trebuie sa faci posibila aceasta evolutie spirituala, trebuie sa ii faci loc, drum, cale, cum vrei. Si trebuie pazita, mai apoi, intru stabilitate. Trebuie sa ii afli si sa ii cresti si pazesti pe cei apti de evolutie, de regula evoluatii sunt fragili… Si, cum suferinta nu e chiar o virtute in sine, poti ridica ziduri care apara si ingradesc, in acelasi timp, care da – constring – si prin asta fac posibila cresterea. Dar pt asta ai nevoie de armatele febrile care sa apere acele ziduri si de jandarmii morali in simplitatea lor si simpli in moralitatea lor, care sa faca toate astea posibile. Care sa intruneasca sensul…

      Ori, pt toate astea, cineva trebuie sa viseze la ele. Si altcineva, sa tina mina pe sabie pentru acel vis…

      Dar asta nu inseamna ca fara suferinta, fara constrangerile generate de forta sau alte legi naturale, nu exista evolutie spirituala.

      Exista. Dar mai rar, mai greu, hedonismul adie atunci si somnul natiunii si ratiunii va cuprinde moleculele visului si, in loc de pace, vom avea iar un razboi si un noroi…

      Dimpotriva, o presiune prea mare poate forta persoana umana sa se cheltuie in directii care ii pot deprecia spiritualitatea.
      Ma voi repeta si voi zice ca romanii sunt un popor dar nu o natiune (in sensul frumos al cuvantului). Drept urmare, cu sau fara armata, avem o problema mult mai mare la ordinea zilei. Despre a carei solutionare m-am mai pronuntat.

      „Si atunci ma voi urca in cel mai inalt turn, caci ora sosirii barbarilor este aproape….” A. de Saint-Exupery
      Asa ca ma intorc la marota mea: iubirea si luciditatea sunt cei doi stalpi pe care cred din suflet ca ne putem sprijini cu adevarat.

      Ne putem. Dar abia dupa ce ne vom fi urcat pe ei….

  2. Comentariile tale spun cam acelasi lucru ca ale mele, cu alt mod de exprimare. Aparenta contradictie vine, intr-adevar, de la pozitionarea fata de problemele discutate, „de unde privesti lucrurile”, cum spuneai. Idealismul tau are tonalitati mai acute si mai imperioase decat al meu si asta schimba multe.

    Bineinteles, am cateva amendamente.
    Cel mai neimportant este cel cu „in aparenta”. Ce vrei tu sa spui e corect intr-un fel. Dar, daca te gandesti bine, aia care decid sunt tot politicieni (sau uneori doar afaceristi), oriunde ar fi angajati si orice denumire ar avea functia lor iar aia care nu sunt ascultati la noi, se numesc indeobste analisti sau specialisti sau profesionisti etc. (si nu ma refer la cei numiti asa la TV).
    Al doilea: cei apti sa evolueze pot fi fragili, dar nu evoluatii. Cred ca ti-a scapat din viteza. (sau voiai sa spui altceva, in legatura cu sensibilitatea lor sau cu durerea mai intensa sau mai profunda resimtita de ei in diverse situatii, versus „neevoluati”).
    Al treilea si cel mai important: iubirea si luciditatea pot fi tovarasi de drum pe intreg parcursul vietii si, sper, al eternitatii. Nu am in privinta lor o viziune tip totul sau nimic, cum e cea sugerata de expresia ta cu „abia dupa ce ne vom fi urcat pe ei”. In viziunea si trairile mele fata de fiinte si fata de existenta, ele ocupa un loc central si dinamic. Nu mai detaliez dar folosind imaginea unor stalpi am vrut sa sugerez forta si soliditatea lor, nu doua „calitati” sau „capacitati” utilizabile doar dupa „cucerirea” lor integrala..

    1. Bine e ca iubirea sa aiba tovarasa luciditatea. De cite ori e asa? Bine e ca o orice luciditate sa aiba simbure de iubire, ascuns pe undeva, indeed. Nu stiu daca iubirea e totuna cu dragostea au ba… Dar ce ar insemna luciditatea in absenta nadejdii, sperantei,credintei, si ce ar insemna toate astea la un loc in absenta dragostei?

      But…if you stand and fight…e una. Si e bine. Daca antrenezi „luptatori” stind filozofic sau (de ce nu?) mesianic intr-o pestera, in mijlocul unei scoli si a unei multimi de discipoli, e inca bine. Dar daca predici si atit, s-ar putea ca pina si urechile predicatorului sa nu mai faca loc cuvintelor acestuia, la un moment dat…

      Inveti un copil sa mearga si asta e bine. La fel inveti un popor sa mearga. Spre statutul de natiune sau spre orice altceva,care sa ii asigure tesutul social pe sute de ani,care sa il faca trainic si transmisibil la nivel de „sistem de operare”, dincolo de individ si dincolo de generatii. Astfel construiesti siguranta, si popoarele au nevoie de asta. Astfel elimini incertitudinea trans-temporala, trans-generatii. Nu bogatia unui popor e vitala, nu puterea lui lipsita de sens, ci siguranta instrinseca, perceputa la nivel subcontient, dar stabila ca un zid,ca ultimul zid, uneori. Si recreezi astfel trama pierduta, network-ul socio-uman. E nevoie de iubire,da. Dar niciodata, enuntate ca atare, nici iubirea, nici luciditatea, intr-o astfel de constructie nu vor fi mai mult, pt urechile poporului-natiune, decit un foarte bun mesaj propagandistic. Caci orice armata lupta pt comandantul ei, pt bani, pt religia lor sau pt familiile lor, pt lucruri intrupate, nu pt principii superbe, dar indepartate si eterate. Iar daca nu le vei spune pt ce lupta, nu vor lupta. Iar daca le vei vorbi de lupta pt luciditatea intru eternitate, vor scuipa pe jos, in fata bocancilor si nu vor lupta. Iar armata aceea (in orice acceptiune vrei sa o iei) nu va lupta, iar poporul caruia ii apartine acea armata va fi sortit pieirii, fara sa stie ca el a pierit ne-aparat in numele iubirii si luciditatii. Si aici e vorba de viziune,da, dar nu de idealism romantic au ba. Intr-un cuvint, nu mai e vorba de partea lemnoasa, ci de partea fieroasa 🙂 a lucrurilor.

      Vezi tu…nu ma refeream nicidecum la politicienii romani de TV, o grotesca adunatura de borfasi obedienti si delicvente nimicuri umane, nici macar la sinistrii lor stapini. Ci la cei al caror serviciu zilnic este raul…imprastierea lui studiata, persistenta si metodica, disimularea si orbirea „lucizilor”. De asta ziceam de servicii, de la „serviciu”… 🙂

      1. Bineinteles, nu voiam sa fiu reductionist.

        (cu iubirea si dragostea, hai sa nu ne incurcam in cuvinte. ma refer la sensul larg si profund totodata. Alege ce cuvant vrei… Vad ca iti place dragostea mai mult, poate plecand de la cuvintele Apostolului Pavel)

        Tot ce spui este valabil si important.
        Voi recunoaste insa ca de data asta am fost elitist. Pozitionarea centrala a iubirii (dragostei) si luciditatii nu erau mesaj pentru popor. Era pentru elitele ce te includ pe tine sau pe orice formator de opinie si generator de actiune.
        Intruparea unei cauze este ceva nespus de complex si ce ai scris e bine scris. Dar idea pe care voiam sa o subliniez este ca orice neajuns, defect, perturbare etc. in cele doua parti (calitati, conditii, „instrumente”…) amintite ale naturii umane are repercusiuni propagate si amplificate in toate celelalte parti ale existentei umane (in gandurile, sentimentele, relatiile, deciziile, actiunile, evolutia … persoanei).
        Istoria este plina de lupte, creatii si imperii incepute „de partea binelui” si dezvoltate apoi, daca nu chiar „de partea raului”, oricum „omeneste” (in sensul psiho-biologic al cuvantului). De ce? Pentru ca iubirea si luciditatea au fost, pe parcurs sau uneori din start, puse la coada listei de „prioritati”. Nu de „popor”, „armata”, „luptatori” care, cum spuneai, le poate vedea ca „principii superbe, dar indepartate si eterate”. Ci de liderii, invatatorii, fondatorii, calauzele acelor lupte, creatii, imperii. Iar consecintele le vedem, chiar daca le intelegem sau nu.
        Recitesc ciclul Dune zilele astea si chiar ma gandeam la Saint-Exupery si la tine din loc in loc, pe parcursul lecturii.
        S-ar putea sa fie doar din pricina limitarilor mele personale si ale viziunii mele dar eu consider ca, atat timp cat liderii (de orice fel, temporali, spirituali, educationali etc.) nu vor pune si nu vor mentine in capul listei evolutiei personale aceste „principii eterate”, evolutia omenirii ca ansamblu (si a oricarei societati) ramane un cuvant gol de orice realitate consistenta. Fata de adancimile naturii umane, diferenta intre comunitatile, societatile, natiunile „evoluate”, „frumoase”, „civilizate”, „culte”, whatever si cele „barbare” este mai mica decat cea dintre o persoana fardata si una nefardata.
        (acelasi lucru, „mutatis mutandis” se aplica in viziunea mea si evolutiei individuale)
        In acest context voiam sa intelegi ce-am scris.

      2. Si sa nu uit: cred ca acolo unde sunt prezente dragostea si luciditatea, inevitabil nadejdea si speranta infloresc mai bogat si credinta e mai frumoasa si rodnica.
        🙂 Pentru „credinciosi” si „cautatori” deopotriva. 🙂

  3. „Citadela” lui Saint-Exupery imi place si consider ca sunt multe adevaruri si frumuseti in ea.
    Se potriveste, intr-adevar, mult cu felul tau de a vedea lucrurile si, intr-o buna masura, si cu al meu.
    Parcursul personal m-a dus insa spre o viziune care valorizeaza mai mult fiecare persoana care face parte din omenire decat omenirea ca specie, ca sa nu zic intreg. Sau mai corect spus dau fiecarui individ valoarea intregului, (nu neaparat mai mult).
    Chestia asta face foarte interesanta relatia cu persoane ca tine. De cele mai multe ori, in planul sau spatiul in care expui o idee sau un sentiment, sunt in mare masura in acord. Cand le proiectez insa (inevitabil) in planurile si spatiile in care imi falfaie mie de obicei ideile si sentimentele, proportia acordului scade. Nu dramatic dar cu nuantari semnificative.
    Ce imi place (si ma atrage inevitabil catre continuarea dialogurilor cu tine) este imbogatirea si bucuria pe care o simt indeobste datorita schimbului dintre noi. Imbogatire care depaseste net sentimentele de tristete sau durerea produsa de unele pozitionari ale tale si consecintele pe care acestea din urma cred eu ca le pot avea asupra viziunii de ansamblu, trairilor si deciziilor tale. (nu o lua drept condescendenta, nu este)

    1. Desi aparent complexe, vorba ceea, „parcursul personal” mi-a relevat ca lucrurile pot fi, si aici, simple: am mai spus-o poate….conteaza cum te nasti, ca sa nu complic lucrurile si sa nu zic si pt ce anume te nasti. Greu si complex cu adevarat e sa afli, ca traitor, astea doua. In rest, povara mai mare ca sinele, n-avem. Daca mai adaugam si consecintele manifestarilor sinelui propriu asupra celor care, de-a lungul vietii au intrat in contact sau chiar in relatii cu fiecare din noi, atunci povara devine irespirabila, adeseori. Daca mai adaugam disjunctiile ce au urmat intersectiilor, aproape ca simti ca te rupi in doua.

      Daca vrei neaparat sa separi sau sa unifici individualul cu specia (lucruri la fel de superbe, la fel de inutile), that’s fine… Poate ca, de asemenea, tristetile si durerile ideologice sunt, in egala masura, lipsite de vitalitate – dar, oricum, lipsite de corporalitatea Puterii.

      Saint-Exupery? Citadela? Intrucit,desi o citesc de ani de zile, n-am reusit sa o termin…nu ma pot pronunta :-), desi poate aceasta ne-terminare spune ceva… Nici Biblia n-am reusit sa o termin. Stiu doar ca daca ar exista un manual oficial al managementului,al conducatorilor si al politicii, in genere, acesta ar trebui sa fie „Citadela”.

      Condescendenta? Don’t worry. Nu am cum sa o iau asa. Sunt prea simplu pentru asta…

      Imbogatirea schimbului…da….nu e nevoie de acord sau de atitudini si idei superpozabile. Nu am nevoie de prieteni care atunci cind ma asez eu, se aseaza si ei. Pt asta imi ajunge umbra mea.

      Ori, toate cele ce curg inspre firesc si liniste se rezuma in acel cuvint exuperian: „si eu mi-am curatat azi trandafirii…”.

      Iar pt crestini, asta s-ar traduce in „Si ma rog Tie, Doamne, ma iarta si milostiv Te arata mie….”.

      Atit.

  4. Nu le puteam spune mai bine cele ce le-ai scris mai sus. Imi exprim ca atare doar rezonanta intensa cu ele.
    Cu exceptia paragrafului cu separatu, unificatu, lipsa de vitalitate si corporalitatea car mi se pare corect „stricto sensu” dar deviat de la context.
    Si crestin fiind doar pe sfert, voi invoca acel Ajutor spre binele nostru al tuturor, nu insa si mila…
    Mila e buna si frumoasa in spectrul sentimentelor umane. Dar nu simt nevoia sa o pretind de Sus. Fara orgoliu si smerit o spun.
    Iar iertarea o cer tuturor celor carora le-am gresit, intru fondarea frumusetii si posibilitatii relatiei in continuare.
    Si, vorba unui cunoscut: „daca om supravietui, poate vom vedea…”

    1. „Toate însuşirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire şi nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca şi celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea şi Duhul Sfânt ne încredinţează, zicând: Că mai mare decât cerul, este mila Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).
      Ştim cu toţii, că cea mai mare milă şi milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pământ, ca să mântuiască neamul omenesc, din robia cea amară şi grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice şi Tatăl îndurărilor şi Dumnezeu a toată mângâierea (II Corinteni 1, 3).
      Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17).” Preot Ilie Cleopa

  5. Are you talkin’ to me?
    Combati o confesiune a unei atitudini/pozitii/sentiment personal cu o argumentatie teologica?
    As putea raspunde argumentatiei tale cu un citat din Pseudo-Areopagitul pentru a „sustine” atitudinea mea pe un fond apofatic, in chiar miezul ortodoxiei. Dar nu asta era ideea.
    Singur ai zis: „Imbogatirea schimbului…da….nu e nevoie de acord sau de atitudini si idei superpozabile. Nu am nevoie de prieteni care atunci cind ma asez eu, se aseaza si ei. Pt asta imi ajunge umbra mea.”
    Si-n plus aveai disclaimer’ul meu: „crestin fiind doar pe sfert”.
    Am vrut doar sa mai adaug o piesa de puzzle imaginii interiorului meu desfasurata public pe blogul tau. Ca parte a dialogului intre viziuni diferite dar fara antagonisme radicale. Sentimentul tau si atitudinea ta fiind clara deja in cazul respectiv.
    Sau voiai sa nu-ti ispitesc cititorii crestini si ai ales sa le intaresti credinta cu micul tur de forta teologic de mai sus?
    Sau sa fie efectul Saptamanii acesteia Luminate?…
    Ne mai auzim!

    1. Cititor crestind aflandu-ma, marturisesc sincer si fara vorbele altora, citand numai din mine insami, ca nu m-am simitit nici o clipa cazand in ispita celor spuse 🙂
      De asemenea, nu cred ca saptamana luminata are un efect mai puternic asupra crestinilor adevarati, nici asupra cititorilor crestini ai acestui blog, in sensul celor spuse de Mihai, deoarece starea lor de spirit crestina ar trebui sa fie -si cred cu tarie ca este-aceeasi in orice saptamana, ora sau clipita a vietii lor…
      More, ca sa ofer si eu o mica parte din atitudinea sau sentimentele mele personale ctitoririi acestui blog, voi spune ceea ce gandesc de multa vreme: crestini sau nu, de vreme ce citim si scriem aici, suntem cu totii niste CAUTATORI. Ai Adevarului, ai Increderii, ai Spiritului. Tema de Dumnezeu nu ar trebui interpretata in sensul strict al cuvantului, de vreme ce insasi teologia ne arata pe Domnul ca fiind chipul insusi al Indurarii si Iubirii. Nu poti iubi pe cel de care iti este teama, dar il poti recunoaste ca stapan al inimii si sentimentelor tale. Cred cu tarie ca mesajul transmis de el prin Fiul Sau si textele biblice este: iubiti, indurati celorlalti, fie-va mila, oferiti fara sa asteptati in schimb.
      Putem fi crestini pe sfert, pe jumatate, sau pana peste cap…daca suntem Oameni, in intelesul adevarat al cuvantului, cautam si oferim iubire, si mila, si respect.
      Si, unii dintre noi, spera in Mila aceea suprema imbinata cu Dragostea, calauzitoare catre Pacea adevarata. Eu sunt dintre aceea care stiu sa o caute doar la Dumnezeu. Altii, poate o asteapta de la semeni…. iar aici este locul celuilat principiu fundamental, Toleranta….

      PS. respectul meu, tuturor

    2. 🙂 Yes, talkin’ to you, ca de la sentiment personal la sentiment si atitudine personale…doar spuse mai „teologic si argumentat” cu cuvintele unuia care chiar stia ce spune si ce traieste. Si nu ca extremism, caci increderea excesiva si oarba in mila lui Dumnezeu tot pacat este si inca unul mare. Ci ca stare, ca mod de a vedea lucrurile from inside. Nu urmaresc sa cuceresc, sa „subjug” sau sa nu dezamagesc potentialii si necunoscutii mei cititori crestini…nu am de ce.

      Ai repetat: crestin doar pe sfert. Si am zimbit a doua oara. A treia oara imi va deveni obicei. 🙂 Pt ca malitiozitatea mea cumva inascuta, cumva antrenata de-a lungul vietii, m-a facut sa imi pun intrebarea cum ai procedat (metoda si aparatul de masura?) sa iti calculezi acel 25% doza autoadministrata de crestinism? 🙂 And more…25% din ce? Am presupus ca deja stii cam CE ESTE si CIT ESTE intregul, 100% si, raportindu-te pe tine (scazind eventual cele citeva mii de versete incalcate 🙂 ), ai ajuns la 25%. Cindva, in niste momente de ratacire, am incercat sa aflu sau sa imi imaginez ce ar putea insemna acel 100%. M-a luat de fiecare data frica si am renuntat. Dar, simplificind lucrurile, putem trece acest 100% in dreptul notiunii de sfint crestin autentic. Iata, dar, cum tu esti la 25% dintr-un sfint, parte a sfintilor lui Dumnezeu fiecare din ei. In cazul asta, mie mi se pare deja ENORM…esti mult dincolo de ceea ce spera un crestin laic in viata aceasta, zic eu. 🙂 Asa incit…

      Eu ma consider doar atit: un umil „tentativa de crestin”, fara procente,fara comparatii. Incerc doar sa imi pastrez simplitatea respiratiei crestine si pe a celei intelectuale. Orice gen de balast, fie el cit de pretios sau pretentios, dauneaza.

      Spui ca am scris in afara contextului…undeva. N-as zice. Era doar o mica invaluire a contextului, nu o parasire a lui, nu o schimbare de paradigme. Asa am eu mintea, mai cetoasa… 🙂

      Si nu, nu cred ca exista antagonisme radicale, viziuni diferite da – si e musai sa existe. Singurul antagonism radical pe care il stiu si il pot numi plenar astfel este tradarea. A orice, a oricui, oricind. Si aici antagonsimul coboara el insusi spre mizerie. Nu doar pt aspecte evident morale, dar mai ales pt ca tradarea antagonizeaza fiinta umana in ea insasi, o intoarce impotriva propriei structuri,propriului sens,propriei respiratii…

      Esti mereu binevenit cu puzzle-ul tau interior.

      M.

    1. Pare ca Twin ti-a raspuns deja la problema cu teama. In avans,cumva sau in acelasi timp. Voi mai adauga doar ca dragostea si dorul de Dumnezeu alcatuiesc credinta,deci unde sa mai incapa frica? More,daca vei cauta sa il porti pe Cel Bun in tine, iarasi zic, de unde si de ce anume frica? Daca paznicul e inauntru, de ce sa te mai temi, fie toate dinauntru, fie toate dinafara?

      Mi-e teama 🙂 ca nici nu stii sau, in orice caz, nu esti pregatit sa accepti sa stii cit de crestin esti cu adevarat.

      Domnul cu tine!

      M.

  6. Cat de „pregatit sa accept” sunt nu stiu daca se aplica dar este corect ca nu stiu cat de crestin sunt cu adevarat. Pentru ca notiunea de „crestin cu adevarat” pare sa se refere la o alta: de crestin real, in sens ontologic. Si nu stiu daca exista o realitate ideala sau absoluta pe care o putem numi „crestin real” (intrupare a unui crestinism adevarat, in sens tare). Chiar nu stiu.
    Daca este vorba de paleta de tipuri de crestin pe care le cunosc empiric, din scrieri sau experienta personala, plus tipurile de crestin ideal, configurate de teologia (teologiile) formelor istorice existente de crestinism, alta este situatia. Fata de aceste multe tipuri era acea delimitare a felului meu de a fi si a vedea lucrurile. Poate nefericit exprimata prin „sfert crestin”. Nu precizia proportiei era importanta (altfel poate foloseam procente, cum ai folosit tu, in exprimare). Era doar o incercare de a spune „nu in mare masura, dar nici deloc”.
    Continutul de mesaj crestin din viziunea mea include elemente importante, puternice si frumoase, dupa criteriile crestinismului insusi. De aceea nu ma vad ca necrestin, in sens tare. In sens slab, relationat la cum se autodefinesc cei care se considera crestini, pot insa afirma ca eu nu sunt, fara sa gresesc.
    In ceea ce priveste realizarea personala, „intruparea” crestinismului, la care faci referire cand vorbesti de sfinti, n-as fi indraznit sa avansez vre-un grad atins pe drumul spre absolut. O data pentru ca imi stiu macar o parte din slabiciuni, defecte si „intunecimi” si a doua oara pentru ca imaginea unui nivel terminus de evolutie imi depaseste imaginatia, intuitia, ratiunea si ce mai vrei tu din capacitatile care mi-ar putea-o face comprehensibila (cum sugerezi si tu in mesajul tau, de altfel).
    Plus ca sensul final, „de unde, cine si incotro”-urile sunt pentru mine o problema de speranta si cautare, nu de credinta, cum tot spuneam. Drept urmare, nu ma pot exprima prin termeni gen „tentativa de crestin”. Tentativa mea este mai vaga in definire: oarecum spus spre cat mai multa frumusete, bogatie existentiala si relationala bineinteles fara a intrevede prea clar un punct terminus si fara a intelege cu adevarat eternitatea.

  7. In ce priveste tradarea, pe care am vazut cat de intens si des o blamezi, o consider si eu o greseala grava. Si o vad si eu ca pe o antagonizare interna a fiintei umane. Avand ca efect grav „intrarea in stagnare” sau, dinamic vorbind, intr-un „cerc vicios existential”.
    Ce as vrea sa modulez este raportul meu cu ea sau cu alte greseli grave. Din felul in care te exprimi cand vorbesti despre tradare, senzatia mea e ca o consideri un fel de pacat capital. De neiertat. (poate gresesc) Ori eu nu vad lucrurile asa. Ireparabile, in sensul imposibilitatii anularii absolute a efectelor, sunt multe fapte. Poate toate! Dar ne-uitarea sau ne-anularea nu le echivalez cu imposibilitatea depasirii si cu neiertarea (si nu ma refer la iertarea soft gen „te iert dar nu mai esti om pentru mine si tradarea ta va sta mereu intre noi”). Durerea provocata de greseli variaza mult. efectele la fel. Dar pentru mine, o greseala este grava atat timp cat perseverezi in ea. Se poate relua atat evolutia cat si relatiile, cu asumarea si asimilarea lucida a consecintelor si sprijinindu-te pe iubire. Personal, in ce priveste pe cei care au gresit fata de mine, asa este. (nu discut aici de limitele personale si de greseli pe care n-as fi acum capabil, psihologic si uman sa le suport si sa trec peste ele. am avut noroc pana acum.). De aceea, speranta mea este ca si in mod real, persoana umana (si orice alta fiinta constienta) sa poata evolua intru depasirea si asimilarea intru frumos a tuturor greselilor comise de ea insasi si de ceilalti. Poate e o speranta exagerata. Oricum, nu vine dintr-o viziune in roz asupra vietii. Nu are rost si n-am cum sa exprim gradul in care pot fi eu constient de ororile de care a fost si e capabil omul sau orice alta fiinta.
    Bineinteles, aceasta speranta nu este un repros la adresa limitelor naturii umane individuale sau generale in materie de iertare, depasire si asimilare imbogatitoare a greselilor personale si ale altora. Este doar un vis pe care il doresc real si care poate chiar e real. Dumnezeu stie daca e sau nu!

  8. Si ca sa nu fiu confundat cu Gandhi sau vre-un sfant, cele scrise mai sus nu contrazic dreptul (moral) comunitatilor umane si a indivizilor de a se apara de agresiuni, interne sau externe.
    (doar cu pedeapsa cu moartea nu sunt de acord desi respect dreptul moral al celui care asista direct la o oroare sa reactioneze cum ii dicteaza constiinta, sentimentele si structura personala. eu personal cred ca as fi capabil sa omor pe loc un om pe care l-as vedea comitand o atrocitate dar n-as vota pentru executia lui intr-un tribunal. Si in nici un caz nu l-as trimite in infern pe vecie. Does it make sense?)

  9. Am ezitat initial sa mai spun si asta dar pana la urma poate nu strica, chiar de m-as repeta pe alocuri:
    Cand am vorbit de ne-invocarea milei, am expus atitudinea mea si sentimentul meu fata de Inalturi. Nu am vorbit de insusirile, sentimentele, atitudinile lui Dumnezeu.
    Chiar daca din cuvintele mele se putea subintelege ca nu cred ca „Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17)”, adica ceva despre pretentiile lui Dumnezeu de la noi, nu era o afirmatie ci o ne-credinta intr-o atitudine crestina.
    Sunt multe aspecte in viziunea mea despre Dumnezeu pe care le-as incepe cu „nu cred ca”, altele cu „sper ca” dar foarte putine le-as incepe cu „cred ca”. Si asta nu exclude dragostea si dorul de Dumnezeu, oricat de firave ar fi ele in sufletul meu.
    Nu te lasa inselat de lipsa talentului meu poetic ce duce la un mod de exprimare mai arid. Cautarile, experientele si actiunile mele nu au fost si nu sunt nici pe departe doar intelectuale. Iar ce scriu pe forumul tau scriu din suflet, nu de dragul dezbaterii. Ci de dragul impartasirii, cum am mai spus.

  10. erau evidente, dragostea si dorul tau de Dumnezeu, chiar daca abia acum spuse cu toate cuvintele :), iar eu personal iti multumesc ca ai ales sa le impartasesti cu noi, dimpreuna cu toate dorintele tale de frumos, iertare si non violenta….
    iar din aceste urma puncte de vedere, eu raman la parerea mea: poate nu cu frica de Domnul, insa esentialmente prin felul tau de a fi, esti mai crestin ca oricand :)……

    1. Multumesc pentru mesaj si incredere!
      Oricum, cand scriem, exprimam de obicei mai mult partea constienta din viziunea noastra si dezvaluim ceea ce n-am dori sa fim mai mult decat ceea ce suntem. (bineinteles, se mai poate citi una, alta si printre randuri…)
      Pentru cei mai multi, viziunea si dorintele sunt net superioare ansamblului personalitatii in desfasurare. Extrem de putini sunt egali cu exprimarea lor verbala sau in scris. Si tot foarte putini si cei care sunt, aparent paradoxal, mai buni in realitate.
      Eu fac parte din cei care simt si gandesc mai frumos decat fac. N-o spun din modestie ci din luciditate, orgoliul meu fiind confortabil peste medie.
      Dar apreciez destul de aproape de justa valoare ce mi-ai scris si ma bucur mult cand ce exprim este perceput pozitiv. Cand suntem deschisi, oricine si orice ne poate aduce un plus de intelegere si frumusete. 🙂

      1. sunt deja foarte putini cei care au o VIZIUNE in sine…
        de asemenea, stiu ca exista o diferenta intre constiinta propriei valori si orgoliu…
        viziunea si constiinta propriei valori, corect interpretate si folosite, evoluand, ofera valoare propriei vieti, dar si vietilor altora…sa incercam deci, desi uneori nu-i usor, sa ramanem deschisi 🙂

Leave a Response