Doctorul Cornel Petreanu, chirurg toracic de mare performanta la „Marius Nasta”, nu mai este. A disparut in urma unui accident rutier inca invaluit in intrebari. Se afla sub control judiciar pentru ca pacientii i-ar fi oferit recunostiinta materiala, neconditionata. Care este obicei si traditie in atatea tari europene. Vestice. Din alea care chiar isi platesc medicii. Alea spre care migreaza medici romani. Alea unde n-a plecat doctorul acesta, alegand sa salveze vietile unui popor care jubileaza la moartea lui dramatica….
Valul traditional de ura pentru doctori al populatiei Romaniei s-a transformat brusc in sarbatoare, in urale, in „blestemul i-a ajuns”, intr-o satisfactie dansanta pe un mormant inca nedeschis, pe cat de lugubra, pe atat de satanica. Bucuria ca a pierit un salvator de vieti, la randu-i sot si tata de copil de 10 ani.
Statistica e o stiinta pe care nu o stapanesc, nu mi-a placut niciodata. Dar e crunta in nudismul ei traditional. Daca m-as pricepe, as calcula doar atat: cate sute de ani de viata se vor irosi adunati din vietile ce se vor pierde prin faptul ca s-a pierdut viata unui singur chirurg de mare calitate. Din vietile celor care danseaza smintiti si lugubru peste moartea unui vindecator. Poate ca o astfel de statistica ar mai salva cativa din satanismul macabru al urii care ii macina, ii soarbe si ii stoarce in acelasi timp. Poate…
Sau poate ca pur si simplu, unele popoare sunt damnate si autodamnate si condamnate sa piara. Incet, dar sigur, pervers si fara speranta de indreptare si fara dram de iertare sau ajutor. Sa piara nu oricum, ci in jale si in disperarea fara solutie si fara scapare. Pentru ca, de fapt, acesta este iadul: disperarea fara speranta si durerea fara iertarea care alina. Acolo unde deja se afla acest popor.