„Toate coboară şi urcă în tristeţe. Ea este statornică înstrăinare şi întoarcere în sine a fiinţei, tăcerea din adâncul oricărei muzici, înserarea ce creşte cu zorii laolaltă, aura de excludere care împrejmuieşte orice definiţie, esenţă şi ceaţă, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicând împlinit. Statornică, nu-i place decât arareori, luând mereu forma sufletelor trecătoare, nefiind numai şi numai o stare, ci şi un raport inteligibil, adesea între distanţe foarte mari sau uitări absolute, cărora le este ascunsă legea comună. Tristeţea nu se tânguie, buzele o simt amară şi o păstrează. A simţit-o până şi Dumnezeu făcându-se om, Fiul care o întoarce lumii ca dragoste mâhnită şi eternă. Este în alb şi în roşu, în negru şi în arămiu, în stâncă şi în cenuşă, în dreaptă şi în cerc. Anotimpurile, viaţa şi moartea sunt chipurile tristeţii sieşi egale. Fierbinte în foc, e puternică în lumină, lină în umbră, sălcie în vânt, se clatină în lacuri cu priveliştile a căror şoaptă întoarsă este fapta ei. E albastră în cer şi searbădă în aer. Şi stelele sunt triste, şi zăpezile şi toate făpturile, neştiind. Bucuria îi este doar cunună şi zâmbet, funingine ura, timpul imagine mişcătoare, clipele ninsoare de aripi care umplu trecutul. Se află în ochii biruitorilor şi ai biruiţilor, ai fecioarelor şi ai statuilor. E limpede în ape şi mută în pământ, grea în soare. Cu amintirea se cufundă şi se iroseşte lent ca un fum în spaţiul fals al unei oglinzi. Merge cu lanurile mânate de vânt, curge ca râurile către mări şi se face valuri cu valurile lor, dând spumei uscatul ei freamăt. În întuneric e întunecată şi verde în frunzişuri, verde în ierburi, galbenă în nisipul pustiilor. Stă între stele şi cade stearpă cu ele, închinând pulberii lumina. Şi tot ce trece trece cu tristeţe, pe lângă ceea ce rămâne cu tristeţe, sub nişte ochi fără zâmbet şi orbi.”

Fragment din „Norii” de Petru Creţia

Leave a Comment