Doctorul Cornel Petreanu, chirurg toracic de mare performanta la „Marius Nasta”, nu mai este. A disparut in urma unui accident rutier inca invaluit in intrebari. Se afla sub control judiciar pentru ca pacientii i-ar fi oferit recunostiinta materiala, neconditionata. Care este obicei si traditie in atatea tari europene. Vestice. Din alea care chiar isi platesc medicii. Alea spre care migreaza medici romani. Alea unde n-a plecat doctorul acesta, alegand sa salveze vietile unui popor care jubileaza la moartea lui dramatica….
Valul traditional de ura pentru doctori al populatiei Romaniei s-a transformat brusc in sarbatoare, in urale, in „blestemul i-a ajuns”, intr-o satisfactie dansanta pe un mormant inca nedeschis, pe cat de lugubra, pe atat de satanica. Bucuria ca a pierit un salvator de vieti, la randu-i sot si tata de copil de 10 ani.
Statistica e o stiinta pe care nu o stapanesc, nu mi-a placut niciodata. Dar e crunta in nudismul ei traditional. Daca m-as pricepe, as calcula doar atat: cate sute de ani de viata se vor irosi adunati din vietile ce se vor pierde prin faptul ca s-a pierdut viata unui singur chirurg de mare calitate. Din vietile celor care danseaza smintiti si lugubru peste moartea unui vindecator. Poate ca o astfel de statistica ar mai salva cativa din satanismul macabru al urii care ii macina, ii soarbe si ii stoarce in acelasi timp. Poate…
Sau poate ca pur si simplu, unele popoare sunt damnate si autodamnate si condamnate sa piara. Incet, dar sigur, pervers si fara speranta de indreptare si fara dram de iertare sau ajutor. Sa piara nu oricum, ci in jale si in disperarea fara solutie si fara scapare. Pentru ca, de fapt, acesta este iadul: disperarea fara speranta si durerea fara iertarea care alina. Acolo unde deja se afla acest popor.
„The first task of the doctor is therefore political: the struggle against disease must begin with a war against bad government”.
In Biblie, Facerea (Geneza) – Capitolul 1 arata inceputurile a tot si a toate in viziunea cosmogonica crestina. Inceputurile acestea abunda de “Şi a ZIS Dumnezeu”, “a NUMIT Dumnezeu”, “a BINECUVANTAT Dumnezeu”, implinind omul prin “Şi a ZIS Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”.
Asadar…ANAMNESIS. Sau Miturile Reamintirii, cum le-ar numi Platon in ale sale “Dialoguri”. Cu asta incepe relatia medic-pacient. Cu apelul la reamintire, la transferul acestora dinspre pacient spre vindecator prin poveste. Care poate fi simpla sau complexa, care poate fi spusa o singura data sau de zeci de ori. Pacientul se povesteste pe sine, dimpreuna cu suferinta lui, reala intru totul sau mixta – parte reala, parte imaginara, dupa caz. Care poveste poate fi consistenta sau variabila de la un moment la altul, care poate fi sincera sau interesata, mimata, fabulatie. La celalalt capat al podului comunicarii sta medicul, care trebuie sa iasa pentru un timp din propria poveste a vietii sale si a devina focusat pe naratiunea libera sau incorsetata ce se tese in fata ochilor si urechilor sale….deopotriva prin cuvinte, gesturi, mimica, semne ale trupului pacientului etc. Sa cearna si a discearna, sa puna zagaz sau sa ajute fluxul anamnezei acolo unde este prea sarac pentru a fi de folos. Si sa integreze totul, prin imensul filtru al experientei proprii si al stiintei de carte, intru distilarea a ceea ce cauta si el, dar si pacientul: diagnosticul.