Zice-se ca Tara Hategului e piatra de temelie a Romaniei – antropologic, geologic, istoric si economic vorbind. Poate. Poate ca de aia le placea si dinozaurilor pe aici, poate de aia si stravechii zimbri iubeau Tara asta si au ramas aici pina azi.

Dar si oamenii…Traitori, parca, in acelasi timp, deopotriva in prezent, deopotriva in trecut. Deopotriva fixati intr-o curgere fara prea multe valuri.

Dar toate astea mi-au fost cunoscute demult si au intrat in uzualul vizitelor de aici. Ieri, insa, trairea liturghiei intr-o bisericuta veche de 650 de ani, inca functionala deplin, desi in curs de restaurare, a adus noi dimensiuni intelegerii lumii de aici.

Pacea resimtita, stilul altfel la cintarilor liturgice, pricesnele exclusiv masculine, preotul in varsta care, desi bolnav – imagine miscatoare a credintei vii care respira in mijlocul celor adunati intru numele Domnului, a facut liturghia sa curga cu adevar si rugaciune folositoare, crestinii ce umpleau – imbracati in hainele bune de sarbatoare – intreaga biserica, copiii mici si foarte mici ce ascultau in liniste, stind de fiecare data, disciplinati, in genunchi – atunci cind ritualul o cerea, imaginea Retezatului care incepea sa se inalte nu la mare distanta de biserica, politetea oamenilor, accentul specific zonei – toate acestea si multe altele inca ce nu sunt de spus pt ca nu pot fi cu usurinta circumscrise cuvintelor, mi-au insemnat acest loc ca pe unul al pacii, ca pe unul al linistirii.

Si am avut inca odata sentimentul naiv, dar reconfortant, ca – desi e o vreme plina de apasari si vor veni unele pline de durere – nu vor reusi. Nu vor reusi sa faca Romania sa nu mai fie, cei ce se straduiesc cu atita sirg. Pur si simplu, nu au cum. Am zimbit singur unui astfel de gind, cumva ghidus.

Cind am iesit, ningea iute, printre brazii ce strajuiesc intrarea in biserica, in timp ce muntii isi coborisera la jumatatea inaltimii lor coroanele de nori, lasind virfurile de acum albe deplin, sa se ofere lumii…

1 Comment

  1. twin

    nu-i asa ca uimeste in lacasurile astea contrastul intre raceala peretilor vechi si caldura credintei, sperantei, traita la unison cu toti cei ce se afla acolo, sorbind liturghia? intre maretia muntelui, singura masura poate a credintei, si umila statura a bisericii astfel construite…..si cu toate astea cuprinzator adapost pentru putinii drepti intru credinta ramasi….

Leave a Comment