close

Clipind

ClipindSpitalul Clinic ColteaSpitalul Coltea

PRESEDINTELE SI MEDICUL

„Dintre toți oamenii, medicii sunt singurii care pot oferi tuturor oamenilor un surplus de viată.”
Emil Constantinescu, Președinte al României

Au fost cuvintele spuse astăzi la înmormântarea bunului sau prieten, Prof. Dr. Nicolae F. Constantinescu – plecat acum 3 zile in lumea despre care vorbea ades, cu un amestec ciudat de luciditate, rațiune si dor.

„Si eu sunt unul dintre cei care au beneficiat de surplusul de viată acordat de medici, mai precis de doctorul Nae Constantinescu.” a continuat Președintele.

M-am uitat in jur si am văzut chirurgi bătrâni plângând. Si m-am întrebat daca exista in Romania doar un Președinte care a înțeles metafizica medicinei sau vor fi fiind mai multi? M-am întrebat, de asemenea, daca cel prezent astăzi printre medici si oameni de cultura cu decenta si modestie, a înțeles dintotdeauna sau abia după ce medicul de pe catafalc i-a acordat „un surplus de viată”?! Nu știu răspunsurile…

Cărămidă a Colței in care s-a încrezut pina in clipa din urma, alegând sa își înalțe sufletul la Cer intre zidurile sale multiseculare si cărămidă a Națiunii pe care a servit-o constant si determinat prin acțiuni complexe (medicale, culturale, educative, politice, istorice, umanitare, edilitare etc) Prof. Dr. Nicolae Constantinescu a pășit, de azi, in istoria puțin cunoscuta celui mai vechi spital al tarii si a tarii însăși, devenind parte a temeliei.

Si nu mi-a fost limpede daca medicul care da surplus de viată președinților este cum… in raport cu ei?! Mai sus, mai jos, in afara traseului lor existential?

Dar Colegiul Medicilor, dar UMF-CD, dar Ministerul Culturii, dar Ministerul Educației, dar Ministerul Sănătății, dar spitalul pe care chiar l-a slujit – toate cum se situează in raport cu medicul care da surplus de viată președinților tarii?! Nu i-am văzut azi. Au rămas invizibili. Inframicroscopici. Muti in nefericirea lor indiferenta.

Avea o vorba, de altfel printre ultimele spuse pe patul spitalului in deplina luciditate, Prof. Dr. Nicolae Constantinescu: „Nu te lăsa, nu va lăsați!” Putinii care mai stim ce înseamnă Colțea si ce înseamnă Romania, nu ne lăsăm. Pentru ca nu stim altfel. Nu am știut niciodată altfel.

Dumnezeu sa il ierte!

Citeste...
Clipind

Puntea

Atunci cand intinzi mina ta femeii iubite si mina ta este asteptata si primita din adancurile ei, atunci creezi Puntea. Dintre tine si ea si dintre tine si tine.

Orice altceva e iluzie, irosire si praf….

Citeste...
Clipind

Sfat…

„Niciodata sa nu dai sfat nimanui, pana cand nu l-ai trait tu! Cel ce da sfat, dar el nu l-a trait, este ca izvorul de apa pictat pe perete”.

Parintele Cleopa

Citeste...
Clipind

Catre prieteni…

Plecare

Mă întorc cu faţa
Spre perete
Şi le spun prietenilor
Îndureraţi:
Mă întorc repede.

Marin Sorescu

 

Nu vă miraţi…

Nu mai pot crea
nici-o bucurie
la ora aceasta
trăiesc timpul
altei îndoieli mai acute
mor nădejdea
altui cuvânt mai greu.
Nu vă miraţi prieteni
eu sunt patria
unei dureri neştiute.

Girel Barbu

Citeste...
ClipindCunoscind Sistemul....razboi

Ora 25

„Ora 25, a zis Traian. Acesta este timpul in care orice incercare de salvare e prea tarzie: chiar Mesia daca ar veni, ar fi prea tarziu. E nu ultima ora, ci o ora dupa cea din urma ora. Este, cu precizie, timpul societatii occidentale. E ora actuala. Ora exacta!”

Virgil Gheorghiu – „Ora 25”

Citeste...
Clipind

Finding peace…

Zice-se ca Tara Hategului e piatra de temelie a Romaniei – antropologic, geologic, istoric si economic vorbind. Poate. Poate ca de aia le placea si dinozaurilor pe aici, poate de aia si stravechii zimbri iubeau Tara asta si au ramas aici pina azi.

Dar si oamenii…Traitori, parca, in acelasi timp, deopotriva in prezent, deopotriva in trecut. Deopotriva fixati intr-o curgere fara prea multe valuri.

Dar toate astea mi-au fost cunoscute demult si au intrat in uzualul vizitelor de aici. Ieri, insa, trairea liturghiei intr-o bisericuta veche de 650 de ani, inca functionala deplin, desi in curs de restaurare, a adus noi dimensiuni intelegerii lumii de aici.

Pacea resimtita, stilul altfel la cintarilor liturgice, pricesnele exclusiv masculine, preotul in varsta care, desi bolnav – imagine miscatoare a credintei vii care respira in mijlocul celor adunati intru numele Domnului, a facut liturghia sa curga cu adevar si rugaciune folositoare, crestinii ce umpleau – imbracati in hainele bune de sarbatoare – intreaga biserica, copiii mici si foarte mici ce ascultau in liniste, stind de fiecare data, disciplinati, in genunchi – atunci cind ritualul o cerea, imaginea Retezatului care incepea sa se inalte nu la mare distanta de biserica, politetea oamenilor, accentul specific zonei – toate acestea si multe altele inca ce nu sunt de spus pt ca nu pot fi cu usurinta circumscrise cuvintelor, mi-au insemnat acest loc ca pe unul al pacii, ca pe unul al linistirii.

Si am avut inca odata sentimentul naiv, dar reconfortant, ca – desi e o vreme plina de apasari si vor veni unele pline de durere – nu vor reusi. Nu vor reusi sa faca Romania sa nu mai fie, cei ce se straduiesc cu atita sirg. Pur si simplu, nu au cum. Am zimbit singur unui astfel de gind, cumva ghidus.

Cind am iesit, ningea iute, printre brazii ce strajuiesc intrarea in biserica, in timp ce muntii isi coborisera la jumatatea inaltimii lor coroanele de nori, lasind virfurile de acum albe deplin, sa se ofere lumii…

Citeste...
Clipind

Ce rost…?

Ce rost sa aiba toate cele ale cotidianului si ale lumii pentru cel care are vulturii cei cu doua capete pe umeri, iar acestia isi scutura coroanele cu nerv si fornait orgolios, cel caruia ii zangane sabiile la cingatoare si in somn, care sta ades in genunchi in noroiul unui Imperiu ce nu isi afla marginile,dar nici sensul, pt ca ii lipseste miezul? Un Imperiu ca o Piramida, care sens nu are daca nu sfirseste in Divinitate. Isi afla Divinitatea in fiecare picatura de ploaie ce inmoaie noroiul in care genunchii i se pleaca, in fiecare arbore ce inmugureste tomnatec sub razele ruginite ale vapailor amurgului, in fiecare minz care necheaza departe si in fiecare ochi care clipeste trist de sub pleoapa padurii, in fiece rugaciune a miinilor si in fiece spovedanie a sufletului, in fiecare speranta ce infloreste in ceilalti cind ii imbraca in iubirea lui…in fiecare tradare ce ii secatuieste chipul inimii. Caci voia Domnului toate sunt.

Dar ceea ce ramine e un Imperiu gol de sens, pentru ca ii lipseste miezul si sensul….ii lipseste mostenitorul…poate singurul Imparat adevarat.

Si nu mai ramine decit  muzica unui desert ce sta, fertil, sa nasca oaza dupa oaza…tocmai pentru a-si pastra definitia, atractia si puterea. O muzica ce dizolva fiinte si imprejurari, privind spre viitoare posibile coagulari in noi imagini, in noi generatii si in noi tresariri….

Iar la orizont, sta si adasta cel pe care Imperiul il stie de stapin….

In afara acestuia, ce rost sa aiba toate?!

Citeste...