Atunci cand intinzi mina ta femeii iubite si mina ta este asteptata si primita din adancurile ei, atunci creezi Puntea. Dintre tine si ea si dintre tine si tine.
Orice altceva e iluzie, irosire si praf….
Atunci cand intinzi mina ta femeii iubite si mina ta este asteptata si primita din adancurile ei, atunci creezi Puntea. Dintre tine si ea si dintre tine si tine.
Orice altceva e iluzie, irosire si praf….
„Niciodata sa nu dai sfat nimanui, pana cand nu l-ai trait tu! Cel ce da sfat, dar el nu l-a trait, este ca izvorul de apa pictat pe perete”.
Parintele Cleopa
Plecare
Mă întorc cu faţa
Spre perete
Şi le spun prietenilor
Îndureraţi:
Mă întorc repede.
Marin Sorescu
Nu vă miraţi…
Nu mai pot crea
nici-o bucurie
la ora aceasta
trăiesc timpul
altei îndoieli mai acute
mor nădejdea
altui cuvânt mai greu.
Nu vă miraţi prieteni
eu sunt patria
unei dureri neştiute.
Girel Barbu
„Ora 25, a zis Traian. Acesta este timpul in care orice incercare de salvare e prea tarzie: chiar Mesia daca ar veni, ar fi prea tarziu. E nu ultima ora, ci o ora dupa cea din urma ora. Este, cu precizie, timpul societatii occidentale. E ora actuala. Ora exacta!”
Virgil Gheorghiu – „Ora 25”
Zice-se ca Tara Hategului e piatra de temelie a Romaniei – antropologic, geologic, istoric si economic vorbind. Poate. Poate ca de aia le placea si dinozaurilor pe aici, poate de aia si stravechii zimbri iubeau Tara asta si au ramas aici pina azi.
Dar si oamenii…Traitori, parca, in acelasi timp, deopotriva in prezent, deopotriva in trecut. Deopotriva fixati intr-o curgere fara prea multe valuri.
Dar toate astea mi-au fost cunoscute demult si au intrat in uzualul vizitelor de aici. Ieri, insa, trairea liturghiei intr-o bisericuta veche de 650 de ani, inca functionala deplin, desi in curs de restaurare, a adus noi dimensiuni intelegerii lumii de aici.
Pacea resimtita, stilul altfel la cintarilor liturgice, pricesnele exclusiv masculine, preotul in varsta care, desi bolnav – imagine miscatoare a credintei vii care respira in mijlocul celor adunati intru numele Domnului, a facut liturghia sa curga cu adevar si rugaciune folositoare, crestinii ce umpleau – imbracati in hainele bune de sarbatoare – intreaga biserica, copiii mici si foarte mici ce ascultau in liniste, stind de fiecare data, disciplinati, in genunchi – atunci cind ritualul o cerea, imaginea Retezatului care incepea sa se inalte nu la mare distanta de biserica, politetea oamenilor, accentul specific zonei – toate acestea si multe altele inca ce nu sunt de spus pt ca nu pot fi cu usurinta circumscrise cuvintelor, mi-au insemnat acest loc ca pe unul al pacii, ca pe unul al linistirii.
Si am avut inca odata sentimentul naiv, dar reconfortant, ca – desi e o vreme plina de apasari si vor veni unele pline de durere – nu vor reusi. Nu vor reusi sa faca Romania sa nu mai fie, cei ce se straduiesc cu atita sirg. Pur si simplu, nu au cum. Am zimbit singur unui astfel de gind, cumva ghidus.
Cind am iesit, ningea iute, printre brazii ce strajuiesc intrarea in biserica, in timp ce muntii isi coborisera la jumatatea inaltimii lor coroanele de nori, lasind virfurile de acum albe deplin, sa se ofere lumii…
Ce rost sa aiba toate cele ale cotidianului si ale lumii pentru cel care are vulturii cei cu doua capete pe umeri, iar acestia isi scutura coroanele cu nerv si fornait orgolios, cel caruia ii zangane sabiile la cingatoare si in somn, care sta ades in genunchi in noroiul unui Imperiu ce nu isi afla marginile,dar nici sensul, pt ca ii lipseste miezul? Un Imperiu ca o Piramida, care sens nu are daca nu sfirseste in Divinitate. Isi afla Divinitatea in fiecare picatura de ploaie ce inmoaie noroiul in care genunchii i se pleaca, in fiecare arbore ce inmugureste tomnatec sub razele ruginite ale vapailor amurgului, in fiecare minz care necheaza departe si in fiecare ochi care clipeste trist de sub pleoapa padurii, in fiece rugaciune a miinilor si in fiece spovedanie a sufletului, in fiecare speranta ce infloreste in ceilalti cind ii imbraca in iubirea lui…in fiecare tradare ce ii secatuieste chipul inimii. Caci voia Domnului toate sunt.
Dar ceea ce ramine e un Imperiu gol de sens, pentru ca ii lipseste miezul si sensul….ii lipseste mostenitorul…poate singurul Imparat adevarat.
Si nu mai ramine decit muzica unui desert ce sta, fertil, sa nasca oaza dupa oaza…tocmai pentru a-si pastra definitia, atractia si puterea. O muzica ce dizolva fiinte si imprejurari, privind spre viitoare posibile coagulari in noi imagini, in noi generatii si in noi tresariri….
Iar la orizont, sta si adasta cel pe care Imperiul il stie de stapin….
In afara acestuia, ce rost sa aiba toate?!