Sonetul CCXXV
Vei sti si tu ca plânsul adesea e o roua
Ce cade milostiva pe sufletul uscat:
Ea, adunând tot cerul într-o bobita noua,
Ţi-adapa radacina c-un tel de mult uitat.
O lacrima curata e geniul iubirii:
Pe doborâti ridica din iaduri izbaviti…
Doar una sa-ti lucesca în zarile privirii,
si vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziti.
Ni se fagaduieste sus, dincolo de moarte,
Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;
Ce-am sa ma fac acolo daca ne va desparte,
Fara de-aceasta mana cu care ma hranesc?
De nu vei fi cu mine, suflarea-mi sa te strânga,
Învat eternitatea cu hohote sa plânga.
Vasile Voiculescu
