deci a mai trecut un an, cu impliniri sau cu esecuri, cu lacrimi de bucurie sau de necaz, cu speranta sau cu deznadejde, oricum ar fi fost cu siguranta a fost un an din care ai mai invatat ceva, un an in care ai mai crescut, un pic…
Nu iti doresc o viata roz plina de bucurii caci indiferent de urarile noastre asemenea turnuri de fildes nu exista. In schimb iti doresc ca atunci cand nu bucuriile vor fi cele care te vor incerca, sa poti trece cat mai usor peste, sa poti culege invataminte din necazuri, mereu cu gandul salvator la arhicunoscuta zicere ca dupa furtana vine si vreme buna. Iti mai doresc, de asemenea, sa nu uiti in momentele fericite ca si reversul este posibil…
Iti doresc ca fiecare an de viata in plus sa fie direct proportional cu intensificarea entuziasmului si a dragostei de lucru. Iti doresc ca fraza « eu pot schimba ceva » sa nu piara niciodata din gandul tau si sa ai bucuria sa ii vezi roadele.
Si cum sunt sigura ca nimic din ce ti-am urat nu iti este strain ti-as ura pe scurt continuitate…dar esti doctor deci cuvantul potrivit ar fi perseverenta si perfectionare.
Eh, acestea din urma ti le-am urat „cu egoism” gandindu-ma la toti cei care s-ar bucura ca toate aceastea sa se implineasca in persoana ta.
Ceea ce iti doresc doar tie, este ca printre toate acestea sa nu uiti de tine, sa nu uiti sa traiesti si pentru tine cat si pentru cei dragi care sunt dincolo de portile spitalului.
La multi ani, domnule doctor !
Ps : „sau nu…” din „about”, sa deduc ca o posibila continuare ar fi: sau nu proaspat tatic ?… cred ca in meseria de tatic, care are nenumeroase „specializari” corespunzand varstelor copilului, esti mereu proaspat, caci esti nevoit sa te…”reinventezi” sa spunem. Deci parerea mea e ca vei fi proaspat tatic pana cand vei deveni…proaspat bunic 😛
La Multi Ani!
Sa nu uiti sa cauti fericirea, sa nu uiti sa cresti din suferinte, sa ai puterea de a fi sincer cu tine insuti si cu altii!
Iar ca tatic, iti doresc ca in clipa mortii tale sa ai sentimentul impacat ca finta/fiintele pe care le-ai adus in lume sunt oameni adevarati!
prea multa tacere!
poate esti in concediu, poate esti ocupat cu altele…poate…
38 de ani e mult (33 la IIsus, 35 la Dante…) si e putin (n-ai scapat inca de „cel mai rau stapan”…zic uniii…)
intrebarea de 1 milion de ce vrei tu (!):
ce parere ai de „codul lui da vinci”?
Raspunde cat poti de sincer!
Nu,nici vorba de a fi ofensiv… Dar sunt eminamente foarte ocupat, iar in ultimele 5 zile casa mi-au fost masina si camera de garda. 🙂 Da, ai dreptate, e mult 38… dar cum nu am facut inca ceva semnificativ 😀 🙂 pt. omenire sau macar pt mine insumi probabil ca, totusi,am cam ars gazul degeaba pina acum, deci e putin! 😀
Codul lui Da Vinci, cartea si filmul…. Nu am citit decit pasaje din carte si nu am vazut (intentionat) filmul. Raspunsul meu franc este acesta: „Lasati….” 🙂 Nu as intra intr-o dezbatere, as spune doar ca viata si Viata inseamna prea mult (iar viata e mereu prea scurta, nu-i asa?) incit sa ma preocup cu lucruri nu doar inutile, dar mai ales eronate si daunatoare. Si as mai adauga ceva: din ce in ce invat sa raspund cu pasivitate si uneori chiar cu blindete la agresivitate. Iar „Codul lui Da Vinci” asta este: o agresiune, si inca una febrila (si mai ales profitabila). Deopotriva cartea, deopotriva filmul….
Revin totusi spunand ca, desi nu e interzis pentru comentatorii unui blog sa propuna teme, forma in care am facut-o a fost putin obraznica!
Respectand dorinta de a nu intra in dezbatere pe tema „codului” voi spune „doua vorbe” doar, ca sa nu ramana in aer total chestiunea.
Nu ma asteptam la surprize din partea ta dar eram totusi curios privind FORMA reactiei tale la intrebarea mea.
In rest, nici o persoana cu un nivel decent cultural si filosofic, (facand chiar abstractie de credinta), nu poate avea o opinie pe de-a-ntregul pozitiva fata de carte si film. Nu intru in amanunte, sunt prea multe si am stabilit ca nu dezbatem….
Ca sa inchei fara sa abdic de la stilul meu de avedea, daca nu toate, macar cat mai multe din fatetele unui lucru sau situatii, as zice ca, legat de „cod…” sunt doua specte importante pentru o persoana deschisa la minte: 1. din temele atinse in carte, sacrul feminin si ambiguitatile adevarului istoric, inclusiv privitor la marile religii, sunt atat importante cat si sensibile si dificile (ce-a facut din ele Danutz e altceva) si 2. amploarea si dinamica „fenomenului” generat de domnul Dan Maro il face o sonda sociologica excelenta care arata o sumedenie de aspecte socio-psiho-spirituale contemporane, atat bune cat si rele (viitorul va arata care vor fi dominante).
In rest, iti voi da dreptate si voi spune ca nu prea poti sa nu te astepti la agresivitate din partea unui „post-modern” get-beget ca Maronel. (o fi ruda cu Sandra Brown sau e o denumire de specie?…)
PS M-ai facut sa zambesc cu fraza despre varsta…
este o tema pe care o consider de nediscutat pe bloguri sau alte spatii similare. orice discutare a ei a ei in public o profaneaza. poate fi doar amintita aici si impartasita in cercul de prieteni. iat-o:
Ai exclamat vreodata „a murit Enkidu, cu care vanam impreuna lei !!!”? indiferent de forma concreta a rupturii (despartirea drumurilor, emigrare, despartire, moarte..)?
Ce este reversibil si ce este ireversibil in parcursul relatiilor adevarate? Aici si acum sau in eternitate, ce si cata realitate are despartirea?
E dureros sa amintesc in public o astfel de tema dar nu ma pot opri s-o fac! De ce? Poate pentru ca ma intriga la tine unele semne de intransigenta structurala! (doar un exemplu, nu singurul, „afirmatia ta ciudata”, as you said: „europenii, Occidentul acesta mare, si-a riscat si pierdut visul si dreptul de a visa atunci cind au atacat si distrus Constantinopolul…”)
Cum am spus, e tema de meditatie si impartasire, nu de discutat, asa ca n-o voi mai comenta altdata si nu astept raspunsuri de la nimeni, aici, in piata…
este o tema pe care o consider de nediscutat pe bloguri sau alte spatii similare. orice discutare a ei a ei in public o profaneaza. poate fi doar amintita aici si impartasita in cercul de prieteni. iat-o:
Ai exclamat vreodata “a murit Enkidu, cu care vanam impreuna lei !!!”? indiferent de forma concreta a rupturii (despartirea drumurilor, emigrare, despartire, moarte..)?
Eu: O,de citeva ori bune! Cum ar fi sa traiesti autentic fara ca asemenea praguri sa te marcheze, fara ca asemenea furtuni sa te mature din fata propriului tau drum?! Nu in forma asta, nu referitor la Enkidu…dar fondul…the same…
Ce este reversibil si ce este ireversibil in parcursul relatiilor adevarate?
Eu: Ce sunt oare relatiile adevarate? Sau: cit adevar rezida in orice relatie – cred ca asta e un pic mai important. Ori, anularea adevarului din relatie sau din cei ce poarta, conduc si construiesc relatia, suspenda relatia, si aici chestiunea reversibilitatii sau a ireversibilitatii devine irelevanta. Poate parea subtil si/sau pretentios, dar: in orice relatie traita in adevar… o sabie si o inima. Restul sunt detalii sau balast.
Aici si acum sau in eternitate, ce si cata realitate are despartirea?
Eu: Tot atita realitate ca si intilnirea….
E dureros sa amintesc in public o astfel de tema dar nu ma pot opri s-o fac! De ce? Poate pentru ca ma intriga la tine unele semne de intransigenta structurala!
Eu: Asa e. This is me. Nici altfel, nici altminteri. Nu stiu daca asa ar trebui sa fiu, dar simt ca asa trebuie sa fie…
(doar un exemplu, nu singurul, “afirmatia ta ciudata”, as you said: “europenii, Occidentul acesta mare, si-a riscat si pierdut visul si dreptul de a visa atunci cind au atacat si distrus Constantinopolul…”)
Eu: Well, well… deja tema amintita se profundizeaza, se ramifica, urca in sfere ce se intrepatrund. Ma refer aici la tema Europei si a Constantinopolului. E o problematica cumva mistica (vorbesc aici de realitatea intrinseca si palpabila ce rezida inauntrul misticului) – problema cumulat terestra si celesta a Constantinopolului. Oricum, in anii vietii tale vei vedea evenimente ce iti vor intoarce mintea spre tema aceasta si spre cuvintele mele. Acum, nu m-as hazarda la mai mult… Spun doar – si inchei – ca axul lumii ce a fost si al celei ce sta sa vina trece prin Constantinopol. Ca vrem, ca nu vrem…
Cum am spus, e tema de meditatie si impartasire, nu de discutat, asa ca n-o voi mai comenta altdata si nu astept raspunsuri de la nimeni, aici, in piata…
In ciuda nenumaratelor prilejuri de dezamagire si frustrare pe care mi le provoaca, nu ma pot abtine sa nu iubesc oamenii. (stiu ca suna pretentios si oarecum penibil dar „believe it or not…”). Drept urmare, din mult prea pretiosul meu timp, din care pierd probabil peste 90% cu maruntisuri, mai rup bucati in incercarea de a intelege evenimentele, cartile, filmele, ideile … cu impact de la mediu in sus (ca dimensiuni, nu neaparat calitativ) asupra semenilor. Eu nu valorizez elitismul in sine. Sunt mai degraba un mediocru putin excentric, atat prin configuratia interioara putin diferita fata de medie si prin istoria personala interioara si exterioara. Singura caracteristica a mea net peste medie este nevoia imperioasa de luciditate. Care luciditate am senzatia ca nu e niciodata destula. (de-asta probabil trag spuza atat pe ea…a se scuza…).
De-asta am „pierdut” timp si energie pe o carte mediocra in general, acceptabila ca roman politist usurel, „de plaja, intre balaceli” si proasta prin deteriorarea unor teme importante (prin superficialitate, suficienta si incoerenta in plan profund).
Sa nu intelegi gresit, elitismul il consider foarte important si util atat in evolutia societatii cat si in evolutia individuala. Atat doar ca eu personal sunt putin „lateral” fata de el.
Si ma bucur ca sunt destui care descriu „codul lui Dan” ca maculatura, mai ales daca au in spate ceva cunostinte gen „Pendulul lui Foucault”, ceva Evanghelii apocrife, ceva istorie a crestinismului, „ereziilor” si a gnosticismului european, epoca primilor imparati romani crestini (cu accidentul „Iulian” la pachet)…
Dar ti-am consumat deja prea mult timp si energie daca ai citit raspunsul meu pana aici asa ca ma opresc. 🙂
Elitismul e si necesar si util. Eu,insa, prefer sa nu il comentez. Pt. ca zic altfel: elita te nasti sau nu. Restul e poezie.
Apoi: luciditatea. Luciditatea urmarita obsedant duce – cu vremea – la un soi de demiurgism. Si cu , si fara acest pas, vine din mindrie. Adicatelea, nu multi pasi mai ai in a incepe sa te pacalesti pre sine mai rau si mai haios decit ti-ai fi inchipuit vreodata. Uneori luciditatea e ca o ceata…crezi ca o vezi, crezi si ca vezi prin ea adeseori, insa…nu. E o conditie obligatorie a existentei – luciditatea. Dar eu as miza pe altceva: pe limpezimea vederii. Insa fuga dupa o luciditate care nu e niciodata destula nu e nimic altceva decit indirjita urmarire a unei Fata Morgana…
Ruxi, cred ca te-am suparat. Imi cer scuze sincer! E un blog, asta este. E important ca exista asemenea spatii de comunicare dar mai importanti sunt prietenii tai si frumusetea pe care o puteti impartasii impreuna. Lasa-i pe cei ca mine sa faca pe desteptii fara sa te amarasca, nu merita…
Marian, ce pot sa zic. Si pe tine te-am suparat. Cand gazda unui blog il cearta pe unul din comentatori in acest mod (legat de un element pe care comentatorul il anunta ca foarte important pentru el) nu prea sunt multe variante de interpretare. Fie comentatorul a scris ceva care a iritat destul de tare fie comentatorul a fost clasificat deja intr-o categorie nu prea onorabila si merita o bataita la popou, daca nu mai mult.
Incep prin a-mi cere scuze pentru ca am vorbit nepermis de mult despre mine, fapt care luat doar el singur si ma face sa merit clasificarea negativa si acuzatia de mandrie.
Luciditate versus limpezimea vederii… Vezi, aici ajungem daca atingem teme atat de complexe, subtile si intime pe un blog, chat, mail, talk-show etc. De-asta, cu toata utilitatea si importanta, comunicarea “pe scurt” nu poate inlocui relatiile adevarate, cu paleta lor de comunicare si coexistenta. Nu vreau sa facem jocuri e cuvinte. In masura in care incercam sa intelegem ce a vrut sa spuna celalalt, merita si comunicarea risipita pe bloguri, altfel… (limpezimea vederii e vreodata destula pentru un crestin adevarat?…sunt carcotas…)
Mandria? Orice exprimare a unei persoane, in scris acasa, in jurnalul intim si cu atat mai mult in publicatii, fie ele tiparite sau electronice, bloguri, forumuri sau chaturi presupune valorizarea propriilor pareri, sentimente, idei etc. Adica o doza inerenta de mandrie. Dar de la mandria demnitatii umane pana la mandria demonului e un interval ditamai. Iar linia subtire unde se termina mandria “buna” si incepe cea “rea” nu e scrisa cu foc pe tablite. E flexibila si depinde de multe, foarte multe…
Urmarirea Fetei Morgana… Stiu ca e greu ca un credincios sa inteleaga un cautator. Stiu si ca suntem o minoritate neta, un procent infim, o mutatie care poate ne pune pe o carare infundata.. Sau nu… Dumnezeu singur Stie…Dar in mod sigur atat mandria cat si auto-pacaleala au cu totul alte sensuri decat pentru un credincios. Si hai sa nu confundam un cautator cu o persoana cu “probleme” psihice. O persoana “nesigura” e o persoana “nesigura” si poate apartine oricarei categorii. SIMPLIFICAND, diferenta intre credincios si cautator este 1.o lipsa din partea celui de al doilea in capacitatea de a avea o credinta efectiva – – + 2. un plus de deschidere din partea cautatorului in abordarea a ceea ce e diferit sau nou fata de viziunea sa generala din acel moment + 3.un plus de energii si o capacitate mai mare de acces la ele la dispozitia credinciosului + 4. un plus de discernamant si toleranta (rog ortodoxul ce esti sa nu se oripileze la afirmatia asta) la dispozitia cautatorului +5. scanteia, motorasul focul interior nestins al fiintei umane alimenteaza la credincios consolidarea credintei si evolutia conforma ei iar la cautator ce altceva decat cautarea si evolutia personala conforma cu drumul urmat, interior si exterior – partea cu drumul e valabila si pentru credincios dar intr-o masura usor mai mica… Simplificand e de ajuns ce-am spus.
De aici probleme de intelegere, cum spuneam, de comunicare, de empatizare… Dar vorba lui Shakespeare „suntem si noi oameni, …daca ne tai tot sange curge … samd”.
Nu mai fi suparat! Chiar imi pasa!
PS 1. Nu se potrivea altor religii si biserici decat crestinismul ortodox afirmatia “elita te nasti sau nu”? …stiu, sunt rau si ranchiunos…
2. Te rog sincer, daca tu consideri ca bilantul “aportului” meu la blogul tau e negativ spune-o clar si, chiar fara pic de suparare, plec sau blocheaza-mi accesul, n-o sa incerc sa ocolesc interdictia. Ar fi culmea sa stric ceea ce vrei sa comunici doar de dragul de a ma auzi pe net. Nu-s chiar asa bolnav. Inca…:)
Intii am zimbit si, pe masura, ce curgea textul tau, am inceput sa rid cu pofta, semn bun! 😀 Ai umor, e firesc, pt ca ai inteligenta si ai cultura.
Nu cred ca pot sa ating eu in extenso tot ce ai comentat tu aici,dar pot sa te asigur ca:
– nu m-am suparat,nici vorba, aici e un spatiu deschis de discutii, comentarii, schimburi de idei, informatii si tot ce mai vrei sa adaugi; daca ma supar vreodata, o voi spune direct! 😉
-nu sunt iritat si nu am fost vreo clipa, de aici deducem ca nici vorba sa te cert; daca va fi vreodata sa se intimple, se va simti altfel…deci nici vorba; 🙂
– limpezimea vederii nu e suficienta pt. un crestin; tinta e inainte-vederea si vazator-cu-duhul….dar aici ajung doar cei ce merg cu umilinta pe culmile credintei, cei ce „sufera” de iubirea de Dumnezeu, cei ce s-au lasat demult pe ei insisi in urma ca ego si „au murit celui vechi si au inviat celui nou” din ei insisi, cei ce imbratiseaza Lumina;
-mindria….da…pot subscrie ca individ realist la cele scrise de tine, mi se potrivesc si mie intru totul; dpdv crestin, nu exista mindrie buna si mindrie rea, exista doar mindrie, „cel mai mare pacat si sursa tuturor celorlalte pacate”…
– cautator…de unde si pina unde asocierea unui cautator cu problemele psihice? 😛 Orice credincios real e un cautator real (dar care stie asta), orice cautator sincer si real, e, pina la urma, un credincios in felul lui si un credincios real in devenire (dar care inca nu stie asta) 🙂 Pt mine (subliniez asta), cautarea e necesara, e vitala, fara ea nici un drum nu incepe. Dar e doar anticamera credintei.
– discernamintul si toleranta vin deopotriva din cautare, deopotriva din credinta; dar inclin sa cred ca vin mai cu seva din credinta, din seninatatea ei si a luciditatii ce se revarsa in tine atunci cind crezi si pe care, la rindu-ti o reversi in lume, atunci cind sufletul iti e la locul lui si cind esti impacat…”impaca-te, omule, cu tine insuti, si ai impacat Cerul cu Pamintul”, zicea Sf. Siluan Atonitul…
– elitele? 🙂 Subiect delicat. Dar zic la fel: te nasti asa sau nu. E ca dragostea: e sau nu e, nu o poti negocia in procente… Ca asta nu s-ar potrivi cu ortodoxia? Posibil… pt ca poate fi usor incadrata la mindrie. Eu vorbeam despre existenta elitei, ca fapt, ca observatie exterioara. Mindrie devine cind o aplici la tine insuti.
-problema coerentei fiintei umane? Nu cred ca exista o astfel de problema, intrucit nu exista subiectul problemei: coerenta. Putem doar vorbi de grade diferite de incoerenta a fiintei umane,asta da…
In rest, cind ti-oi bloca eu accesul,atunci sa nu mai scrii. 🙂 Pina atunci…feel free. Esti mereu binevenit.
P.S. Lumea a mers mereu inainte datorita cautatorilor. Dar a continuat sa existe datorita credinciosilor. Si,uneori, chiar a supravietuit eforturilor incapatinate ale cautatorilor… 😉
„completare”: cand m-am referit la „credinta efectiva” am considerat ca nu se pun nenumaratele mini”credinte” zilnice fara de care fiinta umana nu poate functiona si de asemenea nu discutam raportul intre credinta unei persoane si mini”credintele”, faptele, sentimentele sau ideile unui credincios, adica problema coerentei fiintei umane.
Ei, frumos, nivelul asta de discutie imi place!
Bineinteles, sunt de acord cu tot ce ai zis, asa cum ai zis! De mult timp!
(complimentele le lasam deoparte, multumesc pentru ele dar le-am transat in pasajul cu propria mediocritate in raspunsul catre Ruxi).
Amandoi stim insa ca atat cele spuse de mine cat si de tine suporta nuantari si completari.
Eu am vorbit mai general (credinta efectiva in acceptiunea larga fiind si ateismul, uneori avand si el o estetica elevata, cum a fost cu epicureenii sau filosofia lui Camus) iar tu ai mutat discutia la un nivel superior, mai „in miezul lucrurilor”, ca sa zic asa. (elitistule care esti 🙂 ) Iar aici totul are semnificatii si fatete mai profunde si mai bogate.
Repetand acordul meu meu cu tot ce ai zis, as aduce totusi o completare necesara (nu o corectura) pasajului tau despre cautator.
(lasand la o parte planul general, in care variantele sunt multe, iar cateva exemple ar fi credinciosii ce isi modifica de-a lungul vietii credinta, organic, prin cautare si/sau influenta a „mediului” sau abrupt, prin convertire sau cautatorii ce devin credinciosi sau altii care cauta steril fara sa evolueze o viata intrega) In evolutia personala exista praguri. Trecerea acestor praguri presupune si o modificare a „starii de echilibru” si o anumita forma de ireversibilitate. Iar aceste praguri nu sunt putine, nu sunt liniare, Drumul nefiind liniar si unele sunt comune credintei si cautarii, altele sunt specifice fiecareia. Asa cum tu ai amintit de unul din pragurile inalte ale credintei, dincolo de care ii intrezarim pe „cei ce imbratiseaza Lumina”, si pe drumul cautarii exista praguri, daca nu „inalte”, ca sa nu patez frumusetea evocata de tine, dar departate de spatiul familiar al cautarilor „obisnuite” sau, daca vrei aflate in „adancimile” cautarilor. Ei bine, printre astfel de praguri sunt unele care o data trecute, cautatorul isi desparte destinul de al credinciosilor intr-un mod ireversibil. Bineinteles, majoritatea variantelor de dincolo de astfel de praguri nu sunt foarte roz si facile. Dar in mod cert acea credinta efectiva de care vorbeam devine inaccesibila. Ori eu am trecut nu doar unul din astfel de praguri. Si, desi voiam sa evit sa mai vorbesc despre mine ca persoana, multumindu-ma cu dansuri de idei si sentimente, frumusetea discursului tau ma obliga sa recunosc ca, in relatia mea cu Dumnezeu, credinta a lasat locul sperantei si increderii. Adica doua sentimente comune cu un credincios dar care nu pot inlocui credinta reala. Nu stiu daca am talentul si capacitatea de a comunica efectiv ceea ce am vrut sa spun dar trebuia sa incerc. De fapt, corect spus nu speranta si increderea sunt in locul credintei, ele fiind acolo unde sunt si pentru un credincios. In locul credintei este o cautare esentializata, cu aceeasi functie mistica. Nu este vorba nici de inchidere fata de Dumnezeu, de semnele Sale sau lumina Sa si nici de mandrie. Dar nu e anticamera credintei. Am spus destul. Poate nu am putut raspunde la nivelul de claritate si frumusete al mesajului tau dar am incercat sa compensez prin sinceritate.
CONCLUZIONAND: AICI NU SE SUPARA NIMENI ( PENTRU CA ARE LIBERTATEA SA PARTICIPE SAU NU LA DISCUTIE). EU PUR SI SIMPLU MI -AM EXPRIMAT UN PUNCT DE VEDERE, PERSONAL, DUPA CE AM CITIT CATE CEVA DIN SRIERILE LUI DAN BROWN. IN REST, CITIND SCHIMBUL DE REPLICI ( CARE NU TREBUIE LUATE PERSONAL) AM SENTIMENTUL CA SE NASC CATEVA IDEI INTERESANTE, PE MARGINEA CARORA MERITA REFLECTAT, FIE SI DOAR PENTRU CUNOASTEREA UMANULUI/DIVINULUI DIN NOI.
Desigur ca marele autoiluzionist s-a transformat veridic intr-un autentic intelept, as putea spune cu un usor aer de sfintenie, chiar. Vorbesc de P. Tutea. A fost unic si am mai avea nevoie de multi ca el, azi si in viitor deopotriva. A fost deopotriva un elegant si un lucid fara seaman, stiind si traind in mintea lui mult mai multe decit cele ce a apucat sa le mai spuna inainte de plecare. Numele si vorbele ii ramin eterne si, in acelasi timp, sursa de multi bani pt diversi editori de carte – rostitorul lor traind in autentica saracie. Nimic nou in vechiul mers al lumii….
Da, ne e dor. Insa ar trebui sa ne fie si mai dor de noi, cei ce nu ii suntem asemenea sau alaturi in luciditate, autenticitate si libertate.
….si dialogul se stinge incetisor.
Chiar daca am vazut ca acest blog l-ai construit in jurul mesajelor care invita mai mult la adeziune de idei/sentimente sau/si implicare in lupta pentru o cauza sau alta, am incercat sa provoc o constructie de idei complementare. Unde s-a ascuns cautatorul din tine?
Unde este dorinta de dialog a celorlalti comentatori „de pe blog”?
Ramanem ca „toata lumea”, bucurandu-ne sa ne auzim propria parere (sau acordul cu ea), fara sa ne imbogatim permanent din impartasirea reciproca a universului interior cu al celorlalti?
Oricum nu putem exista ca oameni fara ceilalti. Ne influentam si ne formam unii pe altii permanent. De ce oare ezitam s-o facem constient, voit si deschis? Asemanarile si deosebirile deopotriva ne pot infrumuseta, imbunatatii si ilumina existentele.
Presiunea mediului multiform, haotic si aparent fara sens e mare.. dar, insa, totusi…?
Desigur, nici o ezitare de impartasire a nimic din cele ce impartasite pot fi… Numai ca viata isi cere parca prea mult tribut. Iar la mine, ultima parte a timpului scurs de la ultimele postari a trecut (si trece inca) sub stele ce stau jos si apasa tare… E greu de descris si e greu de inteles si nimeni n-ar avea nici o vina pt asta: medicina nu se profeseaza, se traieste. In ultima vreme efortul profesional a fost cvasitotal, a acoperit timp (operatii care incepeau la 10 AM si se finalizau la 10 PM; garzi in 3 orase la Romaniei; avalanse de pacienti; personal semi-inexistent din cauza perioade de concedii; probleme administrative in spitale; lipsuri – ceea ce induce latente,etc), energie pina la ultima picatura stoarsa, etc.
Si ,la toate astea se mai adauga cite si mai cite ce consuma si ele timp fizic si subiectiv, care epuizeaza uneori in avans, care trebuie rezolvate, rezolvate, rezolvate.
Cred ca am nevoie de un concediu (la care nici macar nu sper) 🙂 , fie doar ca sa mai scriu pe blog…asta ar fi deja semnul unei minimale relaxari. 😉
Un scriitor sud-american spunea undeva: soldatii….ca frunzele toamna….stau…sa cada…..
un scriitor roman scria odata: o lupta-i viata, deci te lupta/cu dragoste de ea, cu dor/(…)tu ai pe-ai tai, dar n-ai pe nimeni/te lupti pe seama tuturor…
puterea sta in steaguri, dar mai cu seama in inimile soldatilor…
cand ceata se lasa in valea luptei, soldatii pot confunda culoarea steagurilor…dar ea nu se schimba cu adevarat in toiul luptei, daca nu se schimba imparatul pentru care lupta. Daca, insa, in inima lor ramane Credinta si Iubirea, atunci, cand ceata se va ridica, vor vedea ca lupta de partea cuvenita…acestea doua, sunt, deci, adevaratele puteri…
deci a mai trecut un an, cu impliniri sau cu esecuri, cu lacrimi de bucurie sau de necaz, cu speranta sau cu deznadejde, oricum ar fi fost cu siguranta a fost un an din care ai mai invatat ceva, un an in care ai mai crescut, un pic…
Nu iti doresc o viata roz plina de bucurii caci indiferent de urarile noastre asemenea turnuri de fildes nu exista. In schimb iti doresc ca atunci cand nu bucuriile vor fi cele care te vor incerca, sa poti trece cat mai usor peste, sa poti culege invataminte din necazuri, mereu cu gandul salvator la arhicunoscuta zicere ca dupa furtana vine si vreme buna. Iti mai doresc, de asemenea, sa nu uiti in momentele fericite ca si reversul este posibil…
Iti doresc ca fiecare an de viata in plus sa fie direct proportional cu intensificarea entuziasmului si a dragostei de lucru. Iti doresc ca fraza « eu pot schimba ceva » sa nu piara niciodata din gandul tau si sa ai bucuria sa ii vezi roadele.
Si cum sunt sigura ca nimic din ce ti-am urat nu iti este strain ti-as ura pe scurt continuitate…dar esti doctor deci cuvantul potrivit ar fi perseverenta si perfectionare.
Eh, acestea din urma ti le-am urat „cu egoism” gandindu-ma la toti cei care s-ar bucura ca toate aceastea sa se implineasca in persoana ta.
Ceea ce iti doresc doar tie, este ca printre toate acestea sa nu uiti de tine, sa nu uiti sa traiesti si pentru tine cat si pentru cei dragi care sunt dincolo de portile spitalului.
La multi ani, domnule doctor !
Ps : „sau nu…” din „about”, sa deduc ca o posibila continuare ar fi: sau nu proaspat tatic ?… cred ca in meseria de tatic, care are nenumeroase „specializari” corespunzand varstelor copilului, esti mereu proaspat, caci esti nevoit sa te…”reinventezi” sa spunem. Deci parerea mea e ca vei fi proaspat tatic pana cand vei deveni…proaspat bunic 😛
pff, erata: „nenumarate”…romana mea a cam avut de suferit in ultimii ani, din pacate…defect profesional :-<
La Multi Ani!
Sa nu uiti sa cauti fericirea, sa nu uiti sa cresti din suferinte, sa ai puterea de a fi sincer cu tine insuti si cu altii!
Iar ca tatic, iti doresc ca in clipa mortii tale sa ai sentimentul impacat ca finta/fiintele pe care le-ai adus in lume sunt oameni adevarati!
prea multa tacere!
poate esti in concediu, poate esti ocupat cu altele…poate…
38 de ani e mult (33 la IIsus, 35 la Dante…) si e putin (n-ai scapat inca de „cel mai rau stapan”…zic uniii…)
intrebarea de 1 milion de ce vrei tu (!):
ce parere ai de „codul lui da vinci”?
Raspunde cat poti de sincer!
Nu,nici vorba de a fi ofensiv… Dar sunt eminamente foarte ocupat, iar in ultimele 5 zile casa mi-au fost masina si camera de garda. 🙂 Da, ai dreptate, e mult 38… dar cum nu am facut inca ceva semnificativ 😀 🙂 pt. omenire sau macar pt mine insumi probabil ca, totusi,am cam ars gazul degeaba pina acum, deci e putin! 😀
Codul lui Da Vinci, cartea si filmul…. Nu am citit decit pasaje din carte si nu am vazut (intentionat) filmul. Raspunsul meu franc este acesta: „Lasati….” 🙂 Nu as intra intr-o dezbatere, as spune doar ca viata si Viata inseamna prea mult (iar viata e mereu prea scurta, nu-i asa?) incit sa ma preocup cu lucruri nu doar inutile, dar mai ales eronate si daunatoare. Si as mai adauga ceva: din ce in ce invat sa raspund cu pasivitate si uneori chiar cu blindete la agresivitate. Iar „Codul lui Da Vinci” asta este: o agresiune, si inca una febrila (si mai ales profitabila). Deopotriva cartea, deopotriva filmul….
Revin totusi spunand ca, desi nu e interzis pentru comentatorii unui blog sa propuna teme, forma in care am facut-o a fost putin obraznica!
Respectand dorinta de a nu intra in dezbatere pe tema „codului” voi spune „doua vorbe” doar, ca sa nu ramana in aer total chestiunea.
Nu ma asteptam la surprize din partea ta dar eram totusi curios privind FORMA reactiei tale la intrebarea mea.
In rest, nici o persoana cu un nivel decent cultural si filosofic, (facand chiar abstractie de credinta), nu poate avea o opinie pe de-a-ntregul pozitiva fata de carte si film. Nu intru in amanunte, sunt prea multe si am stabilit ca nu dezbatem….
Ca sa inchei fara sa abdic de la stilul meu de avedea, daca nu toate, macar cat mai multe din fatetele unui lucru sau situatii, as zice ca, legat de „cod…” sunt doua specte importante pentru o persoana deschisa la minte: 1. din temele atinse in carte, sacrul feminin si ambiguitatile adevarului istoric, inclusiv privitor la marile religii, sunt atat importante cat si sensibile si dificile (ce-a facut din ele Danutz e altceva) si 2. amploarea si dinamica „fenomenului” generat de domnul Dan Maro il face o sonda sociologica excelenta care arata o sumedenie de aspecte socio-psiho-spirituale contemporane, atat bune cat si rele (viitorul va arata care vor fi dominante).
In rest, iti voi da dreptate si voi spune ca nu prea poti sa nu te astepti la agresivitate din partea unui „post-modern” get-beget ca Maronel. (o fi ruda cu Sandra Brown sau e o denumire de specie?…)
PS M-ai facut sa zambesc cu fraza despre varsta…
am fost prea ofensiv. a se scuza….
never stop fight, never stop pray, never forget that your birthday is every single day! 🙂
True. Never.
este o tema pe care o consider de nediscutat pe bloguri sau alte spatii similare. orice discutare a ei a ei in public o profaneaza. poate fi doar amintita aici si impartasita in cercul de prieteni. iat-o:
Ai exclamat vreodata „a murit Enkidu, cu care vanam impreuna lei !!!”? indiferent de forma concreta a rupturii (despartirea drumurilor, emigrare, despartire, moarte..)?
Ce este reversibil si ce este ireversibil in parcursul relatiilor adevarate? Aici si acum sau in eternitate, ce si cata realitate are despartirea?
E dureros sa amintesc in public o astfel de tema dar nu ma pot opri s-o fac! De ce? Poate pentru ca ma intriga la tine unele semne de intransigenta structurala! (doar un exemplu, nu singurul, „afirmatia ta ciudata”, as you said: „europenii, Occidentul acesta mare, si-a riscat si pierdut visul si dreptul de a visa atunci cind au atacat si distrus Constantinopolul…”)
Cum am spus, e tema de meditatie si impartasire, nu de discutat, asa ca n-o voi mai comenta altdata si nu astept raspunsuri de la nimeni, aici, in piata…
este o tema pe care o consider de nediscutat pe bloguri sau alte spatii similare. orice discutare a ei a ei in public o profaneaza. poate fi doar amintita aici si impartasita in cercul de prieteni. iat-o:
Ai exclamat vreodata “a murit Enkidu, cu care vanam impreuna lei !!!”? indiferent de forma concreta a rupturii (despartirea drumurilor, emigrare, despartire, moarte..)?
Eu: O,de citeva ori bune! Cum ar fi sa traiesti autentic fara ca asemenea praguri sa te marcheze, fara ca asemenea furtuni sa te mature din fata propriului tau drum?! Nu in forma asta, nu referitor la Enkidu…dar fondul…the same…
Ce este reversibil si ce este ireversibil in parcursul relatiilor adevarate?
Eu: Ce sunt oare relatiile adevarate? Sau: cit adevar rezida in orice relatie – cred ca asta e un pic mai important. Ori, anularea adevarului din relatie sau din cei ce poarta, conduc si construiesc relatia, suspenda relatia, si aici chestiunea reversibilitatii sau a ireversibilitatii devine irelevanta. Poate parea subtil si/sau pretentios, dar: in orice relatie traita in adevar… o sabie si o inima. Restul sunt detalii sau balast.
Aici si acum sau in eternitate, ce si cata realitate are despartirea?
Eu: Tot atita realitate ca si intilnirea….
E dureros sa amintesc in public o astfel de tema dar nu ma pot opri s-o fac! De ce? Poate pentru ca ma intriga la tine unele semne de intransigenta structurala!
Eu: Asa e. This is me. Nici altfel, nici altminteri. Nu stiu daca asa ar trebui sa fiu, dar simt ca asa trebuie sa fie…
(doar un exemplu, nu singurul, “afirmatia ta ciudata”, as you said: “europenii, Occidentul acesta mare, si-a riscat si pierdut visul si dreptul de a visa atunci cind au atacat si distrus Constantinopolul…”)
Eu: Well, well… deja tema amintita se profundizeaza, se ramifica, urca in sfere ce se intrepatrund. Ma refer aici la tema Europei si a Constantinopolului. E o problematica cumva mistica (vorbesc aici de realitatea intrinseca si palpabila ce rezida inauntrul misticului) – problema cumulat terestra si celesta a Constantinopolului. Oricum, in anii vietii tale vei vedea evenimente ce iti vor intoarce mintea spre tema aceasta si spre cuvintele mele. Acum, nu m-as hazarda la mai mult… Spun doar – si inchei – ca axul lumii ce a fost si al celei ce sta sa vina trece prin Constantinopol. Ca vrem, ca nu vrem…
Cum am spus, e tema de meditatie si impartasire, nu de discutat, asa ca n-o voi mai comenta altdata si nu astept raspunsuri de la nimeni, aici, in piata…
Eu: Nici nu ti-am raspuns… 😉
VAI MIHAI …CATA PIERDERE DE TIMP… ATATA RISIPA DE ENERGIE PENTRU O CARTE.. PARDON MACULATURA…
In ciuda nenumaratelor prilejuri de dezamagire si frustrare pe care mi le provoaca, nu ma pot abtine sa nu iubesc oamenii. (stiu ca suna pretentios si oarecum penibil dar „believe it or not…”). Drept urmare, din mult prea pretiosul meu timp, din care pierd probabil peste 90% cu maruntisuri, mai rup bucati in incercarea de a intelege evenimentele, cartile, filmele, ideile … cu impact de la mediu in sus (ca dimensiuni, nu neaparat calitativ) asupra semenilor. Eu nu valorizez elitismul in sine. Sunt mai degraba un mediocru putin excentric, atat prin configuratia interioara putin diferita fata de medie si prin istoria personala interioara si exterioara. Singura caracteristica a mea net peste medie este nevoia imperioasa de luciditate. Care luciditate am senzatia ca nu e niciodata destula. (de-asta probabil trag spuza atat pe ea…a se scuza…).
De-asta am „pierdut” timp si energie pe o carte mediocra in general, acceptabila ca roman politist usurel, „de plaja, intre balaceli” si proasta prin deteriorarea unor teme importante (prin superficialitate, suficienta si incoerenta in plan profund).
Sa nu intelegi gresit, elitismul il consider foarte important si util atat in evolutia societatii cat si in evolutia individuala. Atat doar ca eu personal sunt putin „lateral” fata de el.
Si ma bucur ca sunt destui care descriu „codul lui Dan” ca maculatura, mai ales daca au in spate ceva cunostinte gen „Pendulul lui Foucault”, ceva Evanghelii apocrife, ceva istorie a crestinismului, „ereziilor” si a gnosticismului european, epoca primilor imparati romani crestini (cu accidentul „Iulian” la pachet)…
Dar ti-am consumat deja prea mult timp si energie daca ai citit raspunsul meu pana aici asa ca ma opresc. 🙂
Elitismul e si necesar si util. Eu,insa, prefer sa nu il comentez. Pt. ca zic altfel: elita te nasti sau nu. Restul e poezie.
Apoi: luciditatea. Luciditatea urmarita obsedant duce – cu vremea – la un soi de demiurgism. Si cu , si fara acest pas, vine din mindrie. Adicatelea, nu multi pasi mai ai in a incepe sa te pacalesti pre sine mai rau si mai haios decit ti-ai fi inchipuit vreodata. Uneori luciditatea e ca o ceata…crezi ca o vezi, crezi si ca vezi prin ea adeseori, insa…nu. E o conditie obligatorie a existentei – luciditatea. Dar eu as miza pe altceva: pe limpezimea vederii. Insa fuga dupa o luciditate care nu e niciodata destula nu e nimic altceva decit indirjita urmarire a unei Fata Morgana…
Parerea mea… 😉
DA , AM CITIT. CE PARERE AI DESPE „LA MEDELENI’?
Ruxi, cred ca te-am suparat. Imi cer scuze sincer! E un blog, asta este. E important ca exista asemenea spatii de comunicare dar mai importanti sunt prietenii tai si frumusetea pe care o puteti impartasii impreuna. Lasa-i pe cei ca mine sa faca pe desteptii fara sa te amarasca, nu merita…
Marian, ce pot sa zic. Si pe tine te-am suparat. Cand gazda unui blog il cearta pe unul din comentatori in acest mod (legat de un element pe care comentatorul il anunta ca foarte important pentru el) nu prea sunt multe variante de interpretare. Fie comentatorul a scris ceva care a iritat destul de tare fie comentatorul a fost clasificat deja intr-o categorie nu prea onorabila si merita o bataita la popou, daca nu mai mult.
Incep prin a-mi cere scuze pentru ca am vorbit nepermis de mult despre mine, fapt care luat doar el singur si ma face sa merit clasificarea negativa si acuzatia de mandrie.
Luciditate versus limpezimea vederii… Vezi, aici ajungem daca atingem teme atat de complexe, subtile si intime pe un blog, chat, mail, talk-show etc. De-asta, cu toata utilitatea si importanta, comunicarea “pe scurt” nu poate inlocui relatiile adevarate, cu paleta lor de comunicare si coexistenta. Nu vreau sa facem jocuri e cuvinte. In masura in care incercam sa intelegem ce a vrut sa spuna celalalt, merita si comunicarea risipita pe bloguri, altfel… (limpezimea vederii e vreodata destula pentru un crestin adevarat?…sunt carcotas…)
Mandria? Orice exprimare a unei persoane, in scris acasa, in jurnalul intim si cu atat mai mult in publicatii, fie ele tiparite sau electronice, bloguri, forumuri sau chaturi presupune valorizarea propriilor pareri, sentimente, idei etc. Adica o doza inerenta de mandrie. Dar de la mandria demnitatii umane pana la mandria demonului e un interval ditamai. Iar linia subtire unde se termina mandria “buna” si incepe cea “rea” nu e scrisa cu foc pe tablite. E flexibila si depinde de multe, foarte multe…
Urmarirea Fetei Morgana… Stiu ca e greu ca un credincios sa inteleaga un cautator. Stiu si ca suntem o minoritate neta, un procent infim, o mutatie care poate ne pune pe o carare infundata.. Sau nu… Dumnezeu singur Stie…Dar in mod sigur atat mandria cat si auto-pacaleala au cu totul alte sensuri decat pentru un credincios. Si hai sa nu confundam un cautator cu o persoana cu “probleme” psihice. O persoana “nesigura” e o persoana “nesigura” si poate apartine oricarei categorii. SIMPLIFICAND, diferenta intre credincios si cautator este 1.o lipsa din partea celui de al doilea in capacitatea de a avea o credinta efectiva – – + 2. un plus de deschidere din partea cautatorului in abordarea a ceea ce e diferit sau nou fata de viziunea sa generala din acel moment + 3.un plus de energii si o capacitate mai mare de acces la ele la dispozitia credinciosului + 4. un plus de discernamant si toleranta (rog ortodoxul ce esti sa nu se oripileze la afirmatia asta) la dispozitia cautatorului +5. scanteia, motorasul focul interior nestins al fiintei umane alimenteaza la credincios consolidarea credintei si evolutia conforma ei iar la cautator ce altceva decat cautarea si evolutia personala conforma cu drumul urmat, interior si exterior – partea cu drumul e valabila si pentru credincios dar intr-o masura usor mai mica… Simplificand e de ajuns ce-am spus.
De aici probleme de intelegere, cum spuneam, de comunicare, de empatizare… Dar vorba lui Shakespeare „suntem si noi oameni, …daca ne tai tot sange curge … samd”.
Nu mai fi suparat! Chiar imi pasa!
PS 1. Nu se potrivea altor religii si biserici decat crestinismul ortodox afirmatia “elita te nasti sau nu”? …stiu, sunt rau si ranchiunos…
2. Te rog sincer, daca tu consideri ca bilantul “aportului” meu la blogul tau e negativ spune-o clar si, chiar fara pic de suparare, plec sau blocheaza-mi accesul, n-o sa incerc sa ocolesc interdictia. Ar fi culmea sa stric ceea ce vrei sa comunici doar de dragul de a ma auzi pe net. Nu-s chiar asa bolnav. Inca…:)
Intii am zimbit si, pe masura, ce curgea textul tau, am inceput sa rid cu pofta, semn bun! 😀 Ai umor, e firesc, pt ca ai inteligenta si ai cultura.
Nu cred ca pot sa ating eu in extenso tot ce ai comentat tu aici,dar pot sa te asigur ca:
– nu m-am suparat,nici vorba, aici e un spatiu deschis de discutii, comentarii, schimburi de idei, informatii si tot ce mai vrei sa adaugi; daca ma supar vreodata, o voi spune direct! 😉
-nu sunt iritat si nu am fost vreo clipa, de aici deducem ca nici vorba sa te cert; daca va fi vreodata sa se intimple, se va simti altfel…deci nici vorba; 🙂
– limpezimea vederii nu e suficienta pt. un crestin; tinta e inainte-vederea si vazator-cu-duhul….dar aici ajung doar cei ce merg cu umilinta pe culmile credintei, cei ce „sufera” de iubirea de Dumnezeu, cei ce s-au lasat demult pe ei insisi in urma ca ego si „au murit celui vechi si au inviat celui nou” din ei insisi, cei ce imbratiseaza Lumina;
-mindria….da…pot subscrie ca individ realist la cele scrise de tine, mi se potrivesc si mie intru totul; dpdv crestin, nu exista mindrie buna si mindrie rea, exista doar mindrie, „cel mai mare pacat si sursa tuturor celorlalte pacate”…
– cautator…de unde si pina unde asocierea unui cautator cu problemele psihice? 😛 Orice credincios real e un cautator real (dar care stie asta), orice cautator sincer si real, e, pina la urma, un credincios in felul lui si un credincios real in devenire (dar care inca nu stie asta) 🙂 Pt mine (subliniez asta), cautarea e necesara, e vitala, fara ea nici un drum nu incepe. Dar e doar anticamera credintei.
– discernamintul si toleranta vin deopotriva din cautare, deopotriva din credinta; dar inclin sa cred ca vin mai cu seva din credinta, din seninatatea ei si a luciditatii ce se revarsa in tine atunci cind crezi si pe care, la rindu-ti o reversi in lume, atunci cind sufletul iti e la locul lui si cind esti impacat…”impaca-te, omule, cu tine insuti, si ai impacat Cerul cu Pamintul”, zicea Sf. Siluan Atonitul…
– elitele? 🙂 Subiect delicat. Dar zic la fel: te nasti asa sau nu. E ca dragostea: e sau nu e, nu o poti negocia in procente… Ca asta nu s-ar potrivi cu ortodoxia? Posibil… pt ca poate fi usor incadrata la mindrie. Eu vorbeam despre existenta elitei, ca fapt, ca observatie exterioara. Mindrie devine cind o aplici la tine insuti.
-problema coerentei fiintei umane? Nu cred ca exista o astfel de problema, intrucit nu exista subiectul problemei: coerenta. Putem doar vorbi de grade diferite de incoerenta a fiintei umane,asta da…
In rest, cind ti-oi bloca eu accesul,atunci sa nu mai scrii. 🙂 Pina atunci…feel free. Esti mereu binevenit.
P.S. Lumea a mers mereu inainte datorita cautatorilor. Dar a continuat sa existe datorita credinciosilor. Si,uneori, chiar a supravietuit eforturilor incapatinate ale cautatorilor… 😉
„completare”: cand m-am referit la „credinta efectiva” am considerat ca nu se pun nenumaratele mini”credinte” zilnice fara de care fiinta umana nu poate functiona si de asemenea nu discutam raportul intre credinta unei persoane si mini”credintele”, faptele, sentimentele sau ideile unui credincios, adica problema coerentei fiintei umane.
Ei, frumos, nivelul asta de discutie imi place!
Bineinteles, sunt de acord cu tot ce ai zis, asa cum ai zis! De mult timp!
(complimentele le lasam deoparte, multumesc pentru ele dar le-am transat in pasajul cu propria mediocritate in raspunsul catre Ruxi).
Amandoi stim insa ca atat cele spuse de mine cat si de tine suporta nuantari si completari.
Eu am vorbit mai general (credinta efectiva in acceptiunea larga fiind si ateismul, uneori avand si el o estetica elevata, cum a fost cu epicureenii sau filosofia lui Camus) iar tu ai mutat discutia la un nivel superior, mai „in miezul lucrurilor”, ca sa zic asa. (elitistule care esti 🙂 ) Iar aici totul are semnificatii si fatete mai profunde si mai bogate.
Repetand acordul meu meu cu tot ce ai zis, as aduce totusi o completare necesara (nu o corectura) pasajului tau despre cautator.
(lasand la o parte planul general, in care variantele sunt multe, iar cateva exemple ar fi credinciosii ce isi modifica de-a lungul vietii credinta, organic, prin cautare si/sau influenta a „mediului” sau abrupt, prin convertire sau cautatorii ce devin credinciosi sau altii care cauta steril fara sa evolueze o viata intrega) In evolutia personala exista praguri. Trecerea acestor praguri presupune si o modificare a „starii de echilibru” si o anumita forma de ireversibilitate. Iar aceste praguri nu sunt putine, nu sunt liniare, Drumul nefiind liniar si unele sunt comune credintei si cautarii, altele sunt specifice fiecareia. Asa cum tu ai amintit de unul din pragurile inalte ale credintei, dincolo de care ii intrezarim pe „cei ce imbratiseaza Lumina”, si pe drumul cautarii exista praguri, daca nu „inalte”, ca sa nu patez frumusetea evocata de tine, dar departate de spatiul familiar al cautarilor „obisnuite” sau, daca vrei aflate in „adancimile” cautarilor. Ei bine, printre astfel de praguri sunt unele care o data trecute, cautatorul isi desparte destinul de al credinciosilor intr-un mod ireversibil. Bineinteles, majoritatea variantelor de dincolo de astfel de praguri nu sunt foarte roz si facile. Dar in mod cert acea credinta efectiva de care vorbeam devine inaccesibila. Ori eu am trecut nu doar unul din astfel de praguri. Si, desi voiam sa evit sa mai vorbesc despre mine ca persoana, multumindu-ma cu dansuri de idei si sentimente, frumusetea discursului tau ma obliga sa recunosc ca, in relatia mea cu Dumnezeu, credinta a lasat locul sperantei si increderii. Adica doua sentimente comune cu un credincios dar care nu pot inlocui credinta reala. Nu stiu daca am talentul si capacitatea de a comunica efectiv ceea ce am vrut sa spun dar trebuia sa incerc. De fapt, corect spus nu speranta si increderea sunt in locul credintei, ele fiind acolo unde sunt si pentru un credincios. In locul credintei este o cautare esentializata, cu aceeasi functie mistica. Nu este vorba nici de inchidere fata de Dumnezeu, de semnele Sale sau lumina Sa si nici de mandrie. Dar nu e anticamera credintei. Am spus destul. Poate nu am putut raspunde la nivelul de claritate si frumusete al mesajului tau dar am incercat sa compensez prin sinceritate.
CONCLUZIONAND: AICI NU SE SUPARA NIMENI ( PENTRU CA ARE LIBERTATEA SA PARTICIPE SAU NU LA DISCUTIE). EU PUR SI SIMPLU MI -AM EXPRIMAT UN PUNCT DE VEDERE, PERSONAL, DUPA CE AM CITIT CATE CEVA DIN SRIERILE LUI DAN BROWN. IN REST, CITIND SCHIMBUL DE REPLICI ( CARE NU TREBUIE LUATE PERSONAL) AM SENTIMENTUL CA SE NASC CATEVA IDEI INTERESANTE, PE MARGINEA CARORA MERITA REFLECTAT, FIE SI DOAR PENTRU CUNOASTEREA UMANULUI/DIVINULUI DIN NOI.
Excelenta Sa, Petre Tutea, are cuvantul:
http://nicoletasavin.wordpress.com/2010/06/30/dor-de-petre-tutea/
Eu il iubesc de nu mai pot… Si mi-e un dor de el…
Cred ca si voi il iubiti, judecand dupa calitatea si continutul comentariilor.
Desigur ca marele autoiluzionist s-a transformat veridic intr-un autentic intelept, as putea spune cu un usor aer de sfintenie, chiar. Vorbesc de P. Tutea. A fost unic si am mai avea nevoie de multi ca el, azi si in viitor deopotriva. A fost deopotriva un elegant si un lucid fara seaman, stiind si traind in mintea lui mult mai multe decit cele ce a apucat sa le mai spuna inainte de plecare. Numele si vorbele ii ramin eterne si, in acelasi timp, sursa de multi bani pt diversi editori de carte – rostitorul lor traind in autentica saracie. Nimic nou in vechiul mers al lumii….
Da, ne e dor. Insa ar trebui sa ne fie si mai dor de noi, cei ce nu ii suntem asemenea sau alaturi in luciditate, autenticitate si libertate.
….si dialogul se stinge incetisor.
Chiar daca am vazut ca acest blog l-ai construit in jurul mesajelor care invita mai mult la adeziune de idei/sentimente sau/si implicare in lupta pentru o cauza sau alta, am incercat sa provoc o constructie de idei complementare. Unde s-a ascuns cautatorul din tine?
Unde este dorinta de dialog a celorlalti comentatori „de pe blog”?
Ramanem ca „toata lumea”, bucurandu-ne sa ne auzim propria parere (sau acordul cu ea), fara sa ne imbogatim permanent din impartasirea reciproca a universului interior cu al celorlalti?
Oricum nu putem exista ca oameni fara ceilalti. Ne influentam si ne formam unii pe altii permanent. De ce oare ezitam s-o facem constient, voit si deschis? Asemanarile si deosebirile deopotriva ne pot infrumuseta, imbunatatii si ilumina existentele.
Presiunea mediului multiform, haotic si aparent fara sens e mare.. dar, insa, totusi…?
Desigur, nici o ezitare de impartasire a nimic din cele ce impartasite pot fi… Numai ca viata isi cere parca prea mult tribut. Iar la mine, ultima parte a timpului scurs de la ultimele postari a trecut (si trece inca) sub stele ce stau jos si apasa tare… E greu de descris si e greu de inteles si nimeni n-ar avea nici o vina pt asta: medicina nu se profeseaza, se traieste. In ultima vreme efortul profesional a fost cvasitotal, a acoperit timp (operatii care incepeau la 10 AM si se finalizau la 10 PM; garzi in 3 orase la Romaniei; avalanse de pacienti; personal semi-inexistent din cauza perioade de concedii; probleme administrative in spitale; lipsuri – ceea ce induce latente,etc), energie pina la ultima picatura stoarsa, etc.
Si ,la toate astea se mai adauga cite si mai cite ce consuma si ele timp fizic si subiectiv, care epuizeaza uneori in avans, care trebuie rezolvate, rezolvate, rezolvate.
Cred ca am nevoie de un concediu (la care nici macar nu sper) 🙂 , fie doar ca sa mai scriu pe blog…asta ar fi deja semnul unei minimale relaxari. 😉
Un scriitor sud-american spunea undeva: soldatii….ca frunzele toamna….stau…sa cada…..
un scriitor roman scria odata: o lupta-i viata, deci te lupta/cu dragoste de ea, cu dor/(…)tu ai pe-ai tai, dar n-ai pe nimeni/te lupti pe seama tuturor…
puterea sta in steaguri, dar mai cu seama in inimile soldatilor…
Si ce altceva sta in inimile soldatilor decit steagurile?! Un anume steag si nu altul, steagul unui anume imperiu si nu al altuia….
cand ceata se lasa in valea luptei, soldatii pot confunda culoarea steagurilor…dar ea nu se schimba cu adevarat in toiul luptei, daca nu se schimba imparatul pentru care lupta. Daca, insa, in inima lor ramane Credinta si Iubirea, atunci, cand ceata se va ridica, vor vedea ca lupta de partea cuvenita…acestea doua, sunt, deci, adevaratele puteri…