Arta, sensibilitate….muzica, literatura, vise….

Inainte de a fi om sunt medic…desi as vrea sa fie invers. Si, cu toate astea…uneori obosesc si merg in calea Artelor sa ma mai odihnesc nitel, sa pot reveni in transee proaspat, pentru a da lupta-mereu pentru salvarea copiilor lui Dumnezeu….

2019

Exista povestea clovnului care isi pierduse cheile si le cauta in conul de lumina al reflectorului scenei. Intrebat fiind daca este sigur ca le-a pierdut acolo, el raspunde: „Nu,dar cel putin aici este lumina!”

Asta va indemn sa faceti: chiar daca poate in lumina nu vom gasi nimic din cele ce le-am pierdut sau din cele ce nevoie am avea de ele, ramaneti in Lumina! Pentru ca in intuneric, indiferent de ce chei am putea ipotetic gasi sau ce comori ne-ar fi promise, ne vom pierde cu totul.

Pastrati-va pe voi in voi si pe unii cu altii, pastrati tara in tara si puterea in inimi. Pentru ca orice alta putere este iluzorie, orice alta avutie este risipire, orice alt vis este doar un cosmar nedevelopat inca, orice alta loialitate este tradare…

Exista riscul ca 2019 sa fie un an mai ….interesant decat ne-am dori sa fie. Dar, de veti sta precum mai sus, vom trece prin el cu bine. Este nevoie de fiecare mult mai mult decat va puteti inchipui. De fiecare prezent in propria viata. Si in vietile tuturor.

Domnul cu voi, cu toti! Pace si speranta, intru multi ani!

Catre prieteni…

Plecare

Mă întorc cu faţa
Spre perete
Şi le spun prietenilor
Îndureraţi:
Mă întorc repede.

Marin Sorescu

 

Nu vă miraţi…

Nu mai pot crea
nici-o bucurie
la ora aceasta
trăiesc timpul
altei îndoieli mai acute
mor nădejdea
altui cuvânt mai greu.
Nu vă miraţi prieteni
eu sunt patria
unei dureri neştiute.

Girel Barbu

Finding peace…

Zice-se ca Tara Hategului e piatra de temelie a Romaniei – antropologic, geologic, istoric si economic vorbind. Poate. Poate ca de aia le placea si dinozaurilor pe aici, poate de aia si stravechii zimbri iubeau Tara asta si au ramas aici pina azi.

Dar si oamenii…Traitori, parca, in acelasi timp, deopotriva in prezent, deopotriva in trecut. Deopotriva fixati intr-o curgere fara prea multe valuri.

Dar toate astea mi-au fost cunoscute demult si au intrat in uzualul vizitelor de aici. Ieri, insa, trairea liturghiei intr-o bisericuta veche de 650 de ani, inca functionala deplin, desi in curs de restaurare, a adus noi dimensiuni intelegerii lumii de aici.

Pacea resimtita, stilul altfel la cintarilor liturgice, pricesnele exclusiv masculine, preotul in varsta care, desi bolnav – imagine miscatoare a credintei vii care respira in mijlocul celor adunati intru numele Domnului, a facut liturghia sa curga cu adevar si rugaciune folositoare, crestinii ce umpleau – imbracati in hainele bune de sarbatoare – intreaga biserica, copiii mici si foarte mici ce ascultau in liniste, stind de fiecare data, disciplinati, in genunchi – atunci cind ritualul o cerea, imaginea Retezatului care incepea sa se inalte nu la mare distanta de biserica, politetea oamenilor, accentul specific zonei – toate acestea si multe altele inca ce nu sunt de spus pt ca nu pot fi cu usurinta circumscrise cuvintelor, mi-au insemnat acest loc ca pe unul al pacii, ca pe unul al linistirii.

Si am avut inca odata sentimentul naiv, dar reconfortant, ca – desi e o vreme plina de apasari si vor veni unele pline de durere – nu vor reusi. Nu vor reusi sa faca Romania sa nu mai fie, cei ce se straduiesc cu atita sirg. Pur si simplu, nu au cum. Am zimbit singur unui astfel de gind, cumva ghidus.

Cind am iesit, ningea iute, printre brazii ce strajuiesc intrarea in biserica, in timp ce muntii isi coborisera la jumatatea inaltimii lor coroanele de nori, lasind virfurile de acum albe deplin, sa se ofere lumii…

Ce rost…?

Ce rost sa aiba toate cele ale cotidianului si ale lumii pentru cel care are vulturii cei cu doua capete pe umeri, iar acestia isi scutura coroanele cu nerv si fornait orgolios, cel caruia ii zangane sabiile la cingatoare si in somn, care sta ades in genunchi in noroiul unui Imperiu ce nu isi afla marginile,dar nici sensul, pt ca ii lipseste miezul? Un Imperiu ca o Piramida, care sens nu are daca nu sfirseste in Divinitate. Isi afla Divinitatea in fiecare picatura de ploaie ce inmoaie noroiul in care genunchii i se pleaca, in fiecare arbore ce inmugureste tomnatec sub razele ruginite ale vapailor amurgului, in fiecare minz care necheaza departe si in fiecare ochi care clipeste trist de sub pleoapa padurii, in fiece rugaciune a miinilor si in fiece spovedanie a sufletului, in fiecare speranta ce infloreste in ceilalti cind ii imbraca in iubirea lui…in fiecare tradare ce ii secatuieste chipul inimii. Caci voia Domnului toate sunt.

Dar ceea ce ramine e un Imperiu gol de sens, pentru ca ii lipseste miezul si sensul….ii lipseste mostenitorul…poate singurul Imparat adevarat.

Si nu mai ramine decit  muzica unui desert ce sta, fertil, sa nasca oaza dupa oaza…tocmai pentru a-si pastra definitia, atractia si puterea. O muzica ce dizolva fiinte si imprejurari, privind spre viitoare posibile coagulari in noi imagini, in noi generatii si in noi tresariri….

Iar la orizont, sta si adasta cel pe care Imperiul il stie de stapin….

In afara acestuia, ce rost sa aiba toate?!

Greu de crezut…

Cindva, demult tare demult, in adolescenta, citind (prin bunavointa acesteia) jurnalul unei adolescente mai tinere ca mine, am gasit o impresionanta colectie de poezii,zguduitoare prin frumusetea versificatiei, prin disciplina ritmului si rimei si mai ales prin curgerea fireasca a lirismului. Dar si prin exactitatea fascinanta a imaginatiei – daca asa ceva poate fi alcatuire a poeziei. Nu, nu am copiat nimic si nici nu am retinut nimic din cele citite.

Doar atit:

„Matematica…
Si mi-e greu sa cred
Ca,
Adunati si scazuti,
Tu si cu mine
Vom da mereu
Minus infinit…”.

Iasi-ul mi-a reamintit acum aceste versuri-profetie…profetice pt atit de multe intilniri ce se voiau etern implinite din viata mea, pt atit de multe vise ce se voiau munte cucerit, pt atitea iubiri sau sperante de iubire care, aprinse in caldura galben-maronie a toamnelor ce imi vizitau inima, lasau doar gustul amar al unei nesfirsite treceri inspre o pace mereu cautata, nicicind gasita, afisind ecuatii ale unei aritmetici fara solutii, pline de necunoscute, fara profesori si fara elevi….

Pt. ca raiul meu, cel atit de furat, este in lumea aceasta… Situat mereu la capatul unui drum pe al carui indicator scrie ironic…. minus infinit…

Sa suni acasa…

Umbletul indelungat din ultima perioada, insumind mii si mii de km si bintuind orasele tarii mi-a adus in suflet si in minte necesitatea acelei radacini inexorabile si inefabile…sa suni acasa, atunci cind ziua se incheie, cind greutatile si orice efort au trecut toate, cind firea iti vine in fie si gindurile se intorc spre sine. Sa suni ACASA, sa pastrezi conexiunea-radacina cu locul si oamenii si starea de ACASA, de acolo de unde vii si unde te vei intoarce. NU doar ca loc geografic sau ca numar al persoanelor alocate conceptului, dar mai ales ca atitudine, ca umplere de sens…sa suni acasa ca si cind te intorci acasa numai la gindul ca vei suna acasa si de acasa ti se va raspunde ca acasa. Ca si cind esti doar foarte putin plecat….

Dar pt toate astea trebuie sa existe acel ACASA. Condamnarea exilatilor de orice fel, cei exilati fizic sau doar mental si sufleteste, deopotriva exilati afara sau inauntrul lor aceasta este: sa nu poata suna acasa.

As suna acasa….