Author Archive: stamate

Eyes open shut…

Legendary Journalist Theodore H. White in Private: “It Is All Fraudulent, All of It, Everywhere”it is all fraudulent, all of it, everywhere, up and down, East and West. The movies, radio and state and books and TV — all of them are fraudulent; and the foundations and universities and scholars, they are all fraudulent too; and the executives and the financiers … and the Commissars and the Krushchevs and the Mao Tze-tungs, they are fraudulent equally; it is all a great game; and there are two dangers in this great game: first, the fraudulent people come to believe their own lies, they come to have faith in their fraud; and second, underneath it all, because people are fundamentally good, they come to realize that we live in lies and the people get angrier and angrier and they may explode.

The scenery of politics is ridiculous, absolutely ridiculous. Yet I must report all this as serious. This is the strain on me. That I must be serious, and I must exhaust myself trying to find out what is true and what is fraud and yet, even after I know, I must take them both seriously and write of them both as if I did not know the true distinctions between them. (31 August, 1960).

5 ani… :-)

5 ani, luminind prin Imperiu…Esenta a Imperiului, substanta si contur. 5 ani ce au trecut ca ieri.

La Multi Ani, Maiestate! La Multi Ani, fiule! Mina si mila Domnului asupra ta in veci sa fie. Sa fii sanatos si plin de lumina!

Dinspre mine…stii poate ca voi ramine linga tine intotdeauna. And I mean it: intotdeauna. Si ca nimic nu are cum sa schimbe asta vreodata.

Tata

The only….

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Capitolul 13

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

 

Raspunsurile…

„Vreau să te rog, din tot sufletul, să ai răbdare cu toate îndoielile inimii tale și să încerci să iubești întrebările în sine ca pe niște cămări încuiate sau ca pe niște cărți scrise într-o limbă necunoscută. Nu stârni răspunsurile ce nu ți se pot da, pentru că nu le-ai putea înțelege. Poate, încetul cu încetul, fără a-ți da seama, cândva, într-o bună zi, vei trăi acele răspunsuri.”

(Rainer Maria Rilke )

Raspunsul…

Dumnezeu, când ne-a făcut pe noi, oamenii, ne-a făcut ca prelungire a iubirii intratrinitare, a iubirii Lui familiale. Dumnezeu ne-a făcut pe noi ca noi să ne bucurăm de El ca tată și El să se bucure de noi ca fii. Ne-a propus Dumnezeu o iubire ca în sânul unei familii. Şi dintre cele nouă cete îngerești, una, anume ceata care se numeşte domnii are încredințare de la Dumnezeu, are ascultare să păzească graniţele neamurilor, să păzească ordinea în care aceste neamuri se prezintă înaintea lui Dumnezeu, fiecare aducând ceea ce este propriu, fiecare venind cu frumuseţea lui unică.”

Predica PROTOS. HRISOSTOM Ciuciu (Man. Putna) la Duminica Sfintilor Români (2013)

Tristete…

„Toate coboară şi urcă în tristeţe. Ea este statornică înstrăinare şi întoarcere în sine a fiinţei, tăcerea din adâncul oricărei muzici, înserarea ce creşte cu zorii laolaltă, aura de excludere care împrejmuieşte orice definiţie, esenţă şi ceaţă, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicând împlinit. Statornică, nu-i place decât arareori, luând mereu forma sufletelor trecătoare, nefiind numai şi numai o stare, ci şi un raport inteligibil, adesea între distanţe foarte mari sau uitări absolute, cărora le este ascunsă legea comună. Tristeţea nu se tânguie, buzele o simt amară şi o păstrează. A simţit-o până şi Dumnezeu făcându-se om, Fiul care o întoarce lumii ca dragoste mâhnită şi eternă. Este în alb şi în roşu, în negru şi în arămiu, în stâncă şi în cenuşă, în dreaptă şi în cerc. Anotimpurile, viaţa şi moartea sunt chipurile tristeţii sieşi egale. Fierbinte în foc, e puternică în lumină, lină în umbră, sălcie în vânt, se clatină în lacuri cu priveliştile a căror şoaptă întoarsă este fapta ei. E albastră în cer şi searbădă în aer. Şi stelele sunt triste, şi zăpezile şi toate făpturile, neştiind. Bucuria îi este doar cunună şi zâmbet, funingine ura, timpul imagine mişcătoare, clipele ninsoare de aripi care umplu trecutul. Se află în ochii biruitorilor şi ai biruiţilor, ai fecioarelor şi ai statuilor. E limpede în ape şi mută în pământ, grea în soare. Cu amintirea se cufundă şi se iroseşte lent ca un fum în spaţiul fals al unei oglinzi. Merge cu lanurile mânate de vânt, curge ca râurile către mări şi se face valuri cu valurile lor, dând spumei uscatul ei freamăt. În întuneric e întunecată şi verde în frunzişuri, verde în ierburi, galbenă în nisipul pustiilor. Stă între stele şi cade stearpă cu ele, închinând pulberii lumina. Şi tot ce trece trece cu tristeţe, pe lângă ceea ce rămâne cu tristeţe, sub nişte ochi fără zâmbet şi orbi.”

Fragment din „Norii” de Petru Creţia