Sonetul CLXXXV Nu mai hulesc, iubite, aceasta trista tara, Nici lumea rea si strâmta în care te-ai nascut, Cum nu
Sonetul CCXXV Vei sti si tu ca plânsul adesea e o roua Ce cade milostiva pe sufletul uscat: Ea, adunând tot cerul într-o bobita noua, Ţi-adapa radacina c-un tel de mult uitat. O lacrima curata